„Vă dorim un zbor plăcut!“? Nu, mersi. Despre coşmarul zborului cu avionul

Persoanele cu frică de zbor preferă, în general, să numere în minte, din 1 în 1, până ce avionul ajunge la înălţimea maximă. Personal, ultima oară am ajuns la 1.200 FOTO: GETTY IMAGES

Îi ştiţi pe oamenii aceia care scrâşnesc din dinţi, respiră greoi şi strâng braţele scaunului, atunci când dumneavoastră vă tolăniţi confortabil, gata de drum? Acest text este despre ei şi despre cel mai negru coşmar al lor: zborul cu avionul.

Ăsta e scaunul. Aici vei sta pentru următoarele trei ore şi zece minute. Ai două poziţii. Dacă stai pe spate, poţi prinde braţele scaunului. Le poţi ţine strâns şi să priveşti înainte, în gol. A doua variantă este scaunul din faţă. Dacă stai aplecat, poţi să-ţi sprijini capul proptit în spătarul său. Prima poziţie are avantajul că poţi ţine picioarele întinse. A doua, că nu eşti nevoit să ţii faţa ridicată, ca să te poată vedea toată lumea. Ca să-şi dea seama că nu ţi-e bine. Că ţi-e frică.

Se aprinde becul care te atenţionează că trebuie să-ţi prinzi centura. Lângă tine, un domn se tolăneşte confortabil. Citeşte o revistă de parcă ar fi pe fotoliul de acasă, din sufragerie. Îl deteşti. În mod normal, n-ai avea nimic cu el, nici nu ţi-ar păsa că există. Dar, în cazul ăsta, îţi vine să te ridici şi să-i tragi o palmă. Aşa, la nervi. „Cum dracu’ poţi sta aşa liniştit?“. Dar nu faci nimic. Alegi a doua poziţie. Capul în jos.

Ne ridicăm

Avionul începe să ruleze pe pistă. Încet-încet, apoi accelerează uşor. Se opreşte câteva secunde la capătul pistei. Ştii ce urmează să se întâmple. Tragi o gură de aer. Zgomotul motoarelor creşte. Avionul porneşte cu viteză. Simţi cum stomacul ţi se urcă în gât. Simţi cum te ridici de la pământ. Începi să numeri în minte, doar ca să-ţi iei gândul de la faptul că-ţi vine să vomiţi.

Tremuri tot. Avionul se ridică, se tot ridică. Ridici şi tu privirea şi-l vezi cum stă înclinat. De la vârf spre coadă. Laşi privirea în jos. Mai bine nu o ridicai. Palmele-ţi sunt fleaşcă. Din dreapta, o auzi pe soţie cum îi spune celui mic: „Uite! Ce frumos se vede pământul jos!“, însă tu închizi ochii. Îţi mulţumeşti în gând că nu i-ai spus despre problema ta înainte să o ceri în căsătorie. Mureai singur. Cel mic îţi spune: „Uite, tati, ce frumos se vede pământul! E jos!“. Îl auzi şi îi zâmbeşti cu faţa palidă. Te bucuri că-l vezi aşa entuziast. Lui îi place şi e bine aşa. Doar ţie nu-ţi place. Că eşti un fricos şi un idiot, d’aia!

Ridici uşor privirea. Îi vezi pe ceilalţi stând confortabil în scaunele lor, privind pe geam. Făcând poze. Te gândeşti că dacă şi tu ai face poze ar fi exact ca şi cum ai încerca să imortalizezi un TIR venind frontal. O femeie îţi aruncă o privire scurtă. Ştie. Toţi ştiu că ţi-e frică, şi însoţitoarele de zbor, toţi ştiu. Dar nu-ţi zic nimic, doar zâmbesc între ei. Ridici palmele ca să le freci de blugi. Te uiţi câteva secunde la urmele lăsate pe piele de spătarul strâns. Avionul a ajuns la poziţia orizontală. Suntem sus.

De ce naiba tot insist?

Te ridici şi te duci la toaletă. Îţi dai cu apă rece pe faţă. Din oglindă îţi zâmbeşte un cadavru. Te simţi transpirat, dar îţi e frig. Urechile îţi ţiuie, iar stomacul te doare îngrozitor. Picioarele îţi tremură de l-ar face gelos şi pe Elvis Presley.

Te întorci la locul tău. Iei o revistă să citeşti. Ceasuri scumpe, ţări exotice pe care le poţi vizita, un interviu cu un bucătar celebru. Ai degusta ce-ţi recomandă el? Nu, sună a experiment cu plastilină. Te gândeşti ce stupid ar fi să mori gândindu-te la mâncăruri scumpe.

Unde suntem oare? Cât mai avem? Când ajung acasă îmi promit: e ultima oară când zbor. Gata, îmi fac rău! De ce naiba tot insist? Vocea celui mic îmi oferă un răspuns. Scoate aparatul foto, să-mi facă o poză. Să imortalizăm momentele astea petrecute împreună.

În dreptul meu a ajuns căruciorul greu al însoţitoarei de zbor. Mă priveşte atent şi-mi zâmbeşte. „Doriţi
ceva?“ Îi zâmbesc şi eu cu faţa aia ridicolă, aproape descompusă. Îmi vine să-i cer un tub de calmante. „Nu, mulţumesc“, îi zic. „Tati, zâmbeşte!“, se aude din dreapta mea. Zâmbesc. Doamne ajută!, să ajung acasă şi să prind ziua în care să mă uit la poza asta şi să râd de mine. De cât de penibil e totul.

„Zice cineva – «Mie mi-e frică de avion…» Şi altul: «Păi bea ceva…». Cum să beau? Adică să-mi tulbur mintea şi, dacă e să mor, dacă se întâmplă nenorocirea, să fiu şi beat, ca să fie totul varză…“

Cristi Puiu, regizor

Aşa începe totul: cu un zbor oarecare

Recunoaşteţi secvenţa din imagine? Ei bine, dacă răspunsul este pozitiv, e posibil ca zborul cu avionul să nu fie cea mai mare plăcere a vieţii dumneavoastră FOTO: CORBIS

Am simţit pentru prima dată frica de zbor la 28 de ani, în urmă cu cinci ani. Mergeam pe calea aerului spre Italia. Mai zburasem până atunci de câteva ori, numai în Europa, cu turbulenţe şi tot tacâmul. Nu avusesem nimic. Ciudat, zborul respectiv fusese unul foarte calm. Decolare ca la carte, aterizare la fel, turbulenţe zero. De atunci am mai zburat de câteva ori. Tot în Europa. Câteva zile, înainte şi după zbor, sunt devastat. Nu dorm, sunt agitat, tremur. Îi înjur în gând pe ăia care au luat decizia să nu ţină măcar câteva scaune pentru fumători. Ce bine ar fi fost!

Când i-am spus soţiei că eu nu mai vreau să zbor a râs de mine. Apoi s-a enervat. Credea că ascund eu ceva. De exemplu că nu ştiam cum să scap de vizitele la soacră, plecată peste hotare, şi am inventat asta. I-am spus că n-am nimic cu femeia. Apoi, au început să apară oameni, din cercul de prieteni comuni, toţi cu aceeaşi problemă. S-a convins şi ea cât de nasol e. Oameni în toată firea povestind despre cum muşcau ei din scaunul din faţă.

Călătorim peste tot

Din punct de vedere medical, frica de zbor este definită ca fobie. Apare întotdeauna acompaniată de câte un atac de panică. În lume nu există statistici clare despre câte persoane suferă de aşa ceva. Din două motive: în primul rând, nu toţi oamenii recunosc. Nu e chiar plăcut să te descrii în ipostaze care, după toate standardele, par cel puţin penibile. Apoi, pentru că ar fi inutil. E clar, suntem foarte mulţi.

Sigur că în urmă cu 50 de ani situaţia nu era la fel. Dar, între timp, concediile au loc mai mult în străinătate, oamenii se mută dintr-o ţară în alta, oportunităţile de angajare s-au diversificat. Lumea zboară mult mai mult.

Ca efect, frica de zbor este devastatoare. Simţi că mori, asta e explicaţia pe care o vei auzi de la majoritatea celor care suferă de aşa ceva. Şi nu e nicio exagerare. Chiar simţi că te duci. Inima o ia razna, te doare stomacul, simţi că o să vomiţi, tremuri, muşchii sunt încordaţi, simţi că nu ai aer, că o mori sufocat. Nici măcar nu trebuie să te gândeşti că o să fie nu ştiu ce accident aerian sau că vreun motor va ceda sau vreun fulger va lovi avionul. Nu, frica de zbor e mult mai simplă. Ce caută omul la peste 10.000 de metri înălţime, bând cafele şi privind norii de deasupra? De aici porneşte totul.

Cuvinte frumoase

Când iau frica de zbor sub lupă, psihologii vorbesc cam aşa. „Frica de avion, ca orice fobie, reprezintă deplasarea fricii resimţite de copil către un obiect. Adică, o frică simţită la un moment dat de copil are nevoie de un nume, de un obiect extern mai puţin traumatizant sau de o semnificaţie şi, astfel, se îndreaptă către altceva. (...) În acest caz, frica de avion poate fi reprezentarea angoasei individului de a pierde controlul, angoasa de schimbare, de nou, de evoluţie. (...) Mesajele de statornicie creează angoasă la schimbare, la pierderea controlului, la pierderea eului. Sau, cu alte cuvinte, la moarte“, spune  Gabriel Cicu. Superbe cuvinte, dar cu ce mă ajută ele?

Există oameni care iau pastile cu pumnul înainte să se urce în avion. Alţi beau tării cu litrul. Am cunoscut şi oameni care nu beau deloc, defel, dar care turnau alcool îngreţoşaţi, înainte de zbor, doar-doar... N-a mers bine.

Cum apar problemele

Ana Ivan este jurnalistă. Are 32 de ani şi n-a zburat niciodată cu avionul. „Şi dacă mă urc pe masa asta şi mă uit în jos mi se face rău.“ Ana ar putea fi consemnată în registrele medicale, la un capitol ipotetic: „Tot ce voiaţi să ştiţi despre frica de zbor cauzată direct de frica de înălţime“. Nu o să zboare niciodată, evident. Concediile cu familia de dincolo de graniţe s-au făcut cu ajutorul autoturismului. Spune că şi dacă ar fi să se ducă în nordul Europei sau în Portugalia, la fel ar face. „Conduc două săptămâni. Asta e! Decât să merg cu avionul...“

În majoritatea cazurilor, persoanele cu frică de zbor dau de bucluc în relaţia cu partenerul de viaţă. Şi e normal să fie aşa. „Cum, păi eu aştept un an concediul, şi tu-mi spui că două săptămâni le petrecem în maşină?“ Da, asta spun. Ce poţi face altceva? Medicamentele nu merg, alcoolul nu merge.

Ba chiar, Andreea Raicu postează, pe blogul ei, o listă de 15 melodii care ar trebui să te facă să zbori fără probleme. Să-ţi ia teama cu mâna. Credeţi-mă: Britney Spears, Adele sau Coldplay nu te ajută cu nimic. Ba chiar s-ar putea ca, la finalul zborului, să nu mai vrei să auzi vreodată de ei.

Nici până acum nu am înţeles cum de stă avionul sus în aer. Ştiu, există reguli fizice clare, elementare, dar eu tot ca pe un fier care stă în aer îl văd.

Ana Ivan, jurnalistă

„Avionul mi se părea un fel de coşciug cu aripi“

Unui om care găseşte călătoria cu avionul obişnuită, poate chiar incitantă, francheţea cu care scriitorul Radu Paraschivescu (foto) îşi povesteşte spaimele trăite în aer i-ar stârni cel puţin un zâmbet în colţul gurii. O recunoaşte şi el: „Acum, îmi vine şi mie să râd, atunci nu prea“. „Atunci“ adună toate momentele când groaza că o să se prăbuşească l-a făcut să transpire de trei ori mai mult, să refuze zboruri lungi, ba chiar să-l oprească din drum.

Anca Vancu

anca.vancu@adevarul.ro

„Weekend Adevărul“: Când v-aţi dat seama prima oară că vă este teamă de zbor?

Radu Paraschivescu: Nu mai ştiu exact momentul când a apărut. Ţin minte însă că s-a produs o tulburare în capul meu. Nu aveam o frică în mod fizic de avioane, ci era ceva mental. Un fel de superstiţie macabră că avionul în care mă sui o să pice, iar dacă eu aş avea un instinct de conservare cât de cât, nu ar trebui să mă urc în el.

Cum a fost prima călătorie cu avionul?

Prima experienţă, tristă de altfel, a fost în ţară, în 1995, când am zburat la Satu Mare, cu un avion care mi se părea un fel de coşciug cu aripi.

De ce „tristă“?

Pentru că în avion scârţâiau toate. Eu, cum nu mai zburasem până atunci, luam fiecare gol de aer drept avanpremiera unei catastrofe. Eram undeva la marginea atacului de panică, aproape convins că n-am cum să supravieţuiesc şi că doar aşa, printr-un mare puseu de generozitate al providenţei, o să reuşesc să scap.

Înţeleg că aţi avut parte de mai multe zboruri neplăcute.

Cel mai urât mi s-a părut zborul din 2006, către Spania, cu un avion de dimensiuni mari. Am fost atât de terorizat, încât ţineam invers cartea pe care încercam să o citesc şi nu-mi dădeam seama de asta. Citeam şi nu reuşeam să dau sens literelor! Şi am stat aşa ceva timp până când un prieten mi-a spus că n-o ţin cum trebuie. Apoi, imediat după călătoria în Spania, am ratat un drum cu avionul la New York – unde exista posibilitatea să-mi fie tradusă o carte –, pentru că am făcut atac de panică în aeroportul Otopeni. În ziua plecării, după ce am făcut check-in-ul, „m-am trezit“ într-o stare de panică cum scrie în carte.

V-aţi gândit atunci că o să mai călătoriţi cu avionul vreodată?

După experienţa asta, am mers la psiholog. Eu am tratat cu mare detaşare şi umor situaţia. La început, doamna psiholog m-a dus la aeroport. M-a luat încet, destul de mămos, am văzut decolări şi mi-a dat să fac tot felul de jocuri pe hârtie despre ce aş face dacă aş fi comandantul navei. M-a ipostaziat, cumva, într-un om curajos şi la înălţime. Şi, în ciuda autoironiei mele, se pare că toată povestea a avut efect.

Nu mai aveţi momentele acelea de spaimă?

Ba da. Dar, cumva, teama s-a diminuat. S-a transformat într-o emoţie resimţită mai ales la decolare şi la aterizare. După consultaţiile la psiholog, m-am obligat la un drum cu escală, să văd cum reacţionez. Am mers până la Lisabona, care, după standardele mele, era un drum lung, şi m-am simţit mult mai bine. Aşa se face că de vreo câţiva ani încoace, am devenit de-a dreptul viteaz. Merg cu avionul cam de trei-patru ori pe an. Câteodată şi cinci!

Priviţi şi pe fereastră?

Mă mai uit. Înainte nici nu concepeam. Ştiu că, în zborul acela din Spania care m-a terorizat, un prieten a zis să-mi facă „o bucurie“ şi mi-a spus să mă uit pe geam. Şi era chiar în momentul când avionul făcea un viraj. Foarte urât din partea lui să-mi facă aşa ceva...

La decolare, ca să-mi stăpânesc emoţiile, număr încet până la 300. Asta înseamnă cam cinci minute. Cam până când apreciez eu avionul a ajuns la altitudinea «de siguranţă».

Radu Paraschivescu, scriitor

„Beau ca să pot zbura. Şi eu urăsc alcoolul“

Cristian Gaţu (foto), actualul preşedinte al Federaţiei Române de Handbal, a zburat ceva la viaţa sa. Se întâmpla mai ales în tinereţe, când călătorea alături de lotul naţional. Astăzi, Gaţu reuneşte acele zboruri sub un singur cuvânt: „nenorociri“. „Am prins de toate. De la goluri de aer de 2.000 de metri la furtuni şi chiar aterizări forţate. Am crezut că mor şi cu asta basta. Au fost unele momente în care nu mai ştiam nimic din ceea ce se petrecea în jurul meu. Pe atunci nu aveam voie să comentez. Dar acum pot alege singur“, spune Gaţu.

Astăzi, Gaţu zboară extrem de rar. A tot încercat să scape de frica asta teribilă, dar pare în zadar. A încercat până şi să intoneze, pe toată durata zborului, vechile imnuri ale echipei Steaua, din perioada tinereţii sale. Nu a funcţionat. Singura soluţie care dă ceva rezultate este alcoolul, dar nu-l încântă deloc. „Îmi aduc aminte că, înainte de plecarea la Mondialul de handbal din Rusia, în 2005, am băut un pahar cu whisky în aeroport, am continuat în avion şi... na. Fluieram arii de operetă la sfârşit. Beau ca să pot zbura. Şi eu urăsc alcoolul“, îşi aminteşte Gaţu.

Aşa că alege maşina. Cum a făcut, bunăoară, cu ocazia Campionatului European de handbal din Danemarca, din 2010. A plecat cu o săptămână înainte, şi-a planificat opririle. Ultima a fost în Germania. „M-am urcat în maşină şi am zis… ce-o fi, o fi! Am făcut doar nouă ore şi jumătate până la Aalborg. Cred că am bătut un record. Asta e, dacă pe sus nu e bine...“, încheie Cristian Gaţu.

„Crizele acestea sunt un rău pe care ţi-l poţi asuma sau nu“

Cristina Diţoiu (foto) a fost însoţitoare de zbor la TAROM. Zilele acestea, după pensionare, stă mai mult „consemnată la sol“, dar tot îi e dor de vremurile în care privea norii de deasupra şi se plimba printre rândurile de scaune cu acele cărucioare grele, pline cu mâncare şi lichide. Doamna Diţoiu a văzut multe la viaţa ei. Oameni în toată firea tremurând de frică, în pragul leşinului sau chiar la un pas de moarte, bărbaţi cu mintea întreagă, ţinând-o strâns de mână, precum nişte copii speriaţi de întuneric. Spune că un însoţitor de zbor cu experienţă simte imediat persoana care se urcă în avion cu frică de călătoria la înălţime. Ce poate să facă? „Trebuie să asigurăm persoanei respective o aterizare în siguranţă“, spune sec Cristina Diţoiu. Vi se pare puţin? Credeţi-o pe cuvânt. Nu e.

„Weekend Adevărul“: Cât timp aţi lucrat ca însoţitoare de zbor?

Cristina Diţoiu: Aproape 30 de ani.

V-aţi mai apuca din nou de meseria asta, dacă aţi mai avea ocazia?

Sigur. Deşi, vă daţi seama, peste câte situaţii critice am dat în toţi aceşti ani...

V-a fost vreodată frică?

Nu. Personalul navigant este antrenat intens pentru astfel de situaţii. Pentru asta petrecem atâta timp prin simulatoarele de zbor, pentru ca, în cazul unui pericol, să fim pregătiţi. Am avut un zbor în care avionul a trebuit să aterizeze pe apă. S-a fisurat în trei părţi. Nimeni de la bord nu a decedat, cu excepţia unui domn care a suferit un infarct.

Ce fel de pregătire mai urmaţi, în afară de cea specifică, să-i spunem, menită să te înveţe operaţiunile din timpul zborului?

Mulţi dintre colegii mei aveau facultăţi, studii suplimentare. Eu sunt absolventă de Psihologie şi Sociologie. M-a ajutat foarte tare. Pentru că ştii cum să te raportezi la oameni, mai ales atunci când sunt în situaţii de criză.

Sunt curios de inversul a ceea ce-mi spuneţi, mai exact de cum se raportează oamenii la dumneavoastră, în situaţii de criză.

Aici sunt două părţi distincte. Cât totul este în regulă, zborul este OK, oamenii văd personalul auxiliar ca pe un fel de participanţi la o petrecere, la distracţie. Piloţii sunt foarte importanţi, noi cu râsetele şi buna-dispoziţie. De fapt, în spate, lucrurile sunt mult mai complicate. Ne antrenăm enorm pentru a le oferi siguranţa de care au nevoie. Suntem nişte rotiţe, perfecte unse, care trebuie să funcţioneze perfect sus, în aer. Ăsta este şi motivul pentru care, întotdeauna, trebuie să existe un număr egal de însoţitori de zbor cu cel al ieşirilor posibile din aeronavă. Fiecare însoţitor îşi are pasagerii de supravegheat, fiecare trebuie să ştie perfect ceea ce are de făcut în cazul unor incidente în timpul zborului.

Cum te trădează poziţia corpului

Puteţi recunoaşte o persoană cu frică de zbor încă înainte de decolarea avionului?

Da. Trebuie doar să fii atent la limbajul lor corporal. Astfel de persoane se trădează imediat. Încă de când se suie în avion sunt extrem de agitate, chiar şi pentru îndeplinirea sarcinilor mărunte, cum ar fi aranjarea bagajelor. Apoi se aşază pe scaun diferit: o persoană relaxată se întinde normal, ca pe un scaun de birou, să spunem. Cei care suferă de frică de zbor se înfig mai degrabă în scaun, de parcă ar începe pregătirea pentru ceea ce urmează să se întâmple. Apoi, este vorba despre limbajul corpului, începând cu momentul în care avionul rulează pe pistă, în aşteptarea semnalului pentru decolare. Una e să stai aşezat relaxat, alta e să te ţii de mânere strâns, ca la dentist. Sau cu capul în jos, proptit în spătarul scaunului din faţă, de parcă ai încerca să eviţi să vezi drumul.

Cum puteţi reacţiona în astfel de situaţii?

Noi reacţionăm numai dacă se impune aşa ceva, în sensul în care situaţia ar scăpa de sub control. Sau dacă persoana respectivă ne anunţă, înainte de zbor, că are probleme de sănătate şi că acestea pot fi agravate de frica de zbor. Ce poţi să faci? Încerci să-l linişteşti, îl ţii de mână, încerci să-i distragi atenţia.

Şi merge întotdeauna?

Merge în sensul în care ne facem treaba: ducem persoana respectivă până în locul unde dorea să ajungă. Îi asigurăm o aterizare în siguranţă. Spre exemplu, am avut un zbor până la Montreal, unde un domn, suferind de frică de zbor, m-a ţinut strâns de mână o oră. Nu m-am putut urni către niciun alt pasager. Îmi spunea: „Ţineţi-mă de mână, mi-e frică de mor!“. Exista pericolul unui infarct, mai ales că persoana respectivă avea antecedente cardiace. În general, despre asta este vorba în cazul fricii de zbor. Oameni cărora le este frică de moarte şi se ştiu sau se bănuiesc ca având şi alte afecţiuni. Frica este atât de puternică, încât au impresia că pot muri în orice secundă. Nici măcar nu este nevoie de prăbuşirea aeronavei sau de cine ştie ce defecţiune la motor.

Cum ar putea să preîntâmpine un călător o astfel de situaţie?

Nu-mi dau seama. Evitând să mai zboare, evident. Cel puţin de câte ori are ocazia. Când te urci în avion îţi asumi o răspundere. Crizele acestea sunt un rău pe care ţi-l poţi asuma sau nu.

Hipnoza la 10.000 de metri

Frica de avion nu este o boală. Poate fi diagnosticată, însă nu există evoluţie, nu-i poţi face radiografia şi să începi să cauţi soluţii. Drept urmare, şi tratamentul este unul problematic. Ce poţi face, în afara faptului, desigur, de a evita să mai zbori sau de a rări cursele aeriene pe cât posibil? Un prim răspuns ar fi medicamentele. „Se pot folosi anxiolitice, Xanax, Valium, Diazepam. Iar, pe termen mediu, antidepresivele din generaţia nouă, Prozac, Citalopram sau Sertralina. Aceste substanţe au rezultate foarte bune în ameliorarea senzaţiilor de panică, spune doctorul Gabriel Cicu, psihiatru şi psihoterapeut psihanalist.

Asemeni atacurilor de panică, care, de altfel, sunt şi „fundaţia“ pe care se aşază frica de zbor, psihoterapia de tip cognitiv-comportamental s-a dovedit folositoare.

Demersul presupune ajutorul unui psihiatru care să descopere şi să ajute la tratarea cauzelor mentale ce te-au adus în această situaţie. Ba chiar, după cum scria publicaţia britanică „Express“, ar fi şi soluţia zborului sub efectul hipnozei. S-a întâmplat chiar anul acesta, când un tânăr, originar din Anglia, s-a reîntors în ţara natală, după 16 luni de locuit în Abu Dhabi. Alături de el, s-a aflat în permanenţă un hipnotist specializat.

Soluţia finală: terapia

Ar fi poate o imagine a viitorului: un aparat de zbor în care se amestecă, într-o perfectă ordine, pasagerii şi doctorii plătiţi să le asigure o „pauză“ mentală, pe tot parcursul zborului.

Potrivit doctorului Cicu însă, „medicaţia sau abilităţile cognitiv-comportamentale sunt doar pentru ameliorarea simptomului, nu şi pentru eliminarea cauzei. Pentru clarificarea cauzei apariţiei unei anumite angoase, este necesară o psihoterapie explorativă, adică una care să identifice conflictele inconştiente ce au declanşat problemele emoţionale“.

Cum şi de ce ajungem să ne fie frică de avioane

Frica de zbor poate fi o fobie în sine sau o combinaţie indirectă între două sau mai multe fobii, toate gravitând în jurul aceluiaşi punct: tu, fiinţă construită să trăieşti pe pământ, te trezeşti proiectată pentru câteva ore la mii de metri înălţime. Cel mai des întâlnite fobii indirecte de acest fel sunt claustrofobia (frica de spaţii închise) şi acrofobia (frica de locuri înalte), dar pe listă se poate înscrie, în orice moment, şi agorafobia (teama de locuri deschise).

Frica de zbor este mult mai des întâlnită în viaţa de zi cu zi, faţă de perioada din urmă cu, să spunem, 100 de ani, dată fiind importanţa pe care transportul aerian o are în prezent. În plus, dat fiind numărul în creştere al fricilor moderne, această fobie afectează o parte importantă a populaţiei. Pare o prostie („Oamenii mor de sărăcie în lume şi ţie îţi e frică să zbori?“, m-a întrebat, cândva, un prieten cu un suflet mare), dar este adevărat: frica de zbor poate crea conflicte în familie pe tema concediilor peste hotare şi poate paraliza cariere profesionale.

Efecte grave

În formele cele mai grave, frica de zbor poate cauza atacuri de panică şi vărsături numai la menţionarea conceptului de zbor. Ba chiar infarct sau atacuri cerebrale, din cauza condiţiilor puternice de stres. Menţionam anterior câteva dintre fobiile corelate fricii de zbor. Să încercăm o listă preliminară cu restul fricilor de acest fel: frica de prăbuşire a aparatului de zbor, frica de a-ţi pierde controlul, frica de a vărsa, frica de a suferi un atac de panică chiar în timpul zborului şi, implicit, în faţa restului pasagerilor, frica de un atac terorist, frica de turbulenţe şi frica de a zbura peste apă sau în timpul nopţii.

În plus, nicio experienţă anterioară neplăcută nu ajută prea tare. Cineva care nu avusese nicio problemă cu transportul aerian îşi poate schimba complet părerea după un zbor cu peripeţii. Ba chiar există şi cazuri în care fricile menţionate anterior sunt atât de puternice încât anumite persoane nu vor călători niciodată cu avionul.

Câteva mituri

O teorie care a făcut carieră în ultimii ani (din fericire, nu şi în lumea academică) este cea potrivit căreia mass-media este un factor determinant din spatele creşterii numărului de persoane ce manifestă frică de zbor. Acest efect ar fi cauzat de atenţia pe care presa o acordă accidentelor aviatice, comparativ cu cele rutiere, mult mai multe şi cu un număr infinit mai mare de victime. Acestor ipoteze, experţii în tehnologie aviatică le răspund prin deja celebrul: „Pe măsură ce numărul de zboruri creşte, creşte şi numărul de accidente, însă siguranţa aeriană este superioară oricărei alte forme de transport de pe Pământ“. Cu siguranţă. Ceea ce nu ni se transmite permanent însă este că acolo sus, deasupra norilor, nu există drumuri pline de maşini şi pietoni, ci culoare de zbor libere şi calculate, astfel încât incidenţa accidentelor este logic mai mică.

O altă cauză pusă pe seama fricii de zbor de către experţii în tehnologie aeriană ar fi ignoranţa ştiinţifică: frica de prăbuşire în cazul întreruperii unui motor (necunoscând faptul că motoarele ajută numai la menţinerea altitudinii, nu şi la menţinerea în aer) sau neînţelegerea modului în care avioanele stau în aer.

Drama „Olandezului ne-zburător“

Frica de zbor a lui Dennis Bergkamp a apărut în timpul Cupei Mondiale din 1994, când era alături de echipa naţională a Olandei. Un motor al avionului s-a oprit în mers, iar un jurnalist prezent a făcut o glumă neinspirată: „Am o bombă în geantă!“. De atunci, Bergkamp nu a mai zburat niciodată. „Am problema asta şi încerc să trăiesc cu ea. Nu pot zbura. Îngheţ. Am atacuri de panică. Începe cu o zi înainte, nici nu pot dormi“, spunea fotbalistul. Situaţia sa a dat naştere unor întâmplări halucinante, precum drumuri cu maşina în Grecia şi Franţa, cu trei zile înaintea meciurilor din Liga Campionilor. A primit, din partea fanilor echipei Arsenal, porecla de „Olandezul ne-zburător“.

Au fost atâţia ani în care nu am zburat, timp în care Björn, Benny şi Frida călătoreau. Apăreau poze numai cu ei trei şi lumea credea că sunt o singuratică.

Agnetha Fältskog, membră a grupuli ABBA

Nici nu mă pot gândi la mine într-un avion. Dacă e să călătoresc prin ţară, chiar şi pe cealaltă coastă, prefer să iau trenul sau autobuzul.

Whoopi Goldberg, actriţă

Kim Jong-il nu zbura niciodată. Călătorea numai cu trenul. Când am străbătut împreună Rusia, îi aduceau cu elicopterul creveţi şi îi aruncau în tren.

Konstantin Pulikovsky, emisar rus

Frica de zbor îmi oferă un lucru absolut cert: nu voi ajunge niciodată la Hollywood

Lars von Trier, regizor

Acest text a fost publicat în „Weekend Adevărul“.