GRAFIC Cum a ajuns Everestul un loc de pelerinaj turistic la 60 de ani de când a fost cucerit pentru prima oară

Neozeelandezul Edmund Hillary şi şerpaşul Tenzing Norgay, la o cană de ceai după întoarcearea de pe Everest FOTO: GULIVER GETTY IMAGES

Astăzi s-au împlinit 60 de ani de când Edmund Hillary şi Tenzing Norgay au cucerit Everestul, performanţă care a transformat cel mai înalt punct de pe Pământ într-un adevărat loc de pelerinaj.

29 mai 1953, ora 11.30. Neozeelandezul Edmund Hillary, un apicultor pasionat de alpinism, şi nepalezul Tenzing Norgay sunt primii oameni care reuşesc să urce pe cel mai înalt vârf din lume. Epuizaţi, aproape degeraţi de frig, dar fericiţi, cei doi bărbaţi se îmbrăţişează. Timp de un sfert de ceas savurează victoria şi priveliştea, fac poze, şerpaşul Tenzing îmbunează spiritul uriaşului alb cu o bucăţică de ciocolată pe care o lasă drept ofrandă, iar Edmund îngroapă în zăpadă o cruciuliţă. Pionierii aruncă o privire în jur în speranţa că vor găsi vreo urmă a primei expediţii care s-a apropiat în 1924 de vârful masivului, dar nu observă nimic. Rezervele de oxigen sunt pe terminate, aşa că sunt nevoiţi să se întoarcă. „L-am doborât pe ticălos!“, îl anunţă Edmund la revenirea în tabără pe compatriotul George Lowe.

La 30 mai, vestea că Everestul nu mai este intangibil a ajuns la urechile corespondentului „The Times“, James Morris, aflat în tabăra de bază (Base Camp). Un mesaj codificat a fost trimis cu ajutorul unui alergător în cel mai apropiat bazar, de unde s-a transmis o telegramă la Ambasada Marii Britanii din Kathmandu, capitala Nepalului. Londonezii au aflat despre cucerirea Everestului abia în dimineaţa zilei de 2 iunie, zi în care urma să fie încoronată Regina Elisabeta a II-a. La scurt timp, Edmund Hillary a fost numit Cavaler de Onoare, în vreme ce Tenzing a primit Medalia Imperiului Britanic. 

Copleşit de uimire

Într-o înregistrare produsă în 1974 de casa de discuri a Institutului Smithsonian din Washington, Sir Edmund Hillary mărturisea că escaladează munţii pentru că îi place sentimentul de bucurie care îl copleşeşte de fiecare dată: „Nu analizez aceste lucruri foarte atent, dar cred că toţi alpiniştii au parte de un sentiment de satisfacţie extraordinar atunci când reuşesc să realizeze un lucru pe care îl consideră extrem de dificil sau periculos pentru ei. Cred că pericolul este cel care conferă adesea o aură atractivă, fascinantă oricărui lucru“.

Apicultorul pasionat de alpinism a povestit că nu a avut nici o clipă certitudinea că va izbuti să atingă vârful, şi că abia când s-a aflat la 15 metri de el a simţit că o să-şi împlinească visul: „Când am ajuns în vârf, dincolo de faptul că eram extrem de fericit că mă aflu acolo, prima senzaţie a fost cea de uimire. Uimirea că, iată-mă, eu, Ed Hillary stau pe vârful muntelui Everest. Dar, până la urmă, asta este ambiţia oricărui alpinist”.

De asemenea, Hillary şi-a amintit cu plăcere de felul în care a reacţionat Tenzing, un tip mult mai exuberant decât el, când s-a văzut la 8.848 de metri: „Eu am dat mâna cu el, după obiceiul britanic, dar nu a fost suficient pentru Tenzing. Şi-a aruncat braţele în jurul meu, chiar dacă aveam măştile de oxigen şi toate celelalte, apoi m-a bătut pe spate, l-am bătut şi eu, a fost cu adevărat un moment unic”.

13 tone de provizii şi echipamente

Condusă de colonelul britanic John Hunt, expediţia din 1953 a fost pregătită minuţios. Unsprezece alpinişti experimentaţi au fost aleşi de pe tot cuprinsul Marii Britanii, iar neozeelandezii Edmund Hillary şi George Lowe (reprezentând celelalte ţări din Commonwealth), alături de şerpaşii-ghizi Tenzing Norgay şi Sherpa Annullu au întregit nucleul unei adevărate campanii de cucerire a Everestului.
Progresele echipei au fost urmărite şi înregistrate pas cu pas de un regizor şi de un jurnalist de la „The Times“, iar un psiholog s-a îngrijit de moralul oamenilor. Greu de imaginat în ziua de azi, însă expediţia a presupus participarea a aproape 500 de oameni ajutaţi de animale, care au cărat 13 tone de provizii şi echipamente.

Click pentru a mări infografia

Everestul din ’53 încoace: morţi, certuri şi gunoaie

Cel mai înalt punct al planetei a devenit extrem de comercial, aspect care s-a conturat încă din 1985. Acesta este şi anul în care prima expediţie românească a primit din partea comuniştilor acceptul de a ieşi din ţară. Însă românii au ajuns la 8.848 de metri mult mai târziu. Ticu Lăcătuşu a escaladat muntele la 17 mai 1995 şi este considerat primul român care a reuşit asaltul final, dar premiera a ajuns să fie disputată acerb.

Contestatarii au menţionat lipsa fotografiilor sau a altor dovezi concrete care să certifice momentul, astfel că aceştia îl consideră deţinătorul de drept al titulaturii pe Ştefan Tulpan, care a pus bocancul pe Everest la 22 mai 2003. Dincolo de această luptă a orgoliilor, şi alţi români au urcat spre înălţimile ameţitoare ale Everestului. Printre ei, Mihai Cioroianu sau George Dijmărescu, român stabilit în America, care a realizat ascensiunea de nouă ori la rând.

Etică pe munte 

Numele Everestului este legat de multe controverse. Un imens scandal a izbucnit în 2006, când alpinistul Mark Inglis a povestit că grupul său şi alte expediţii au întâlnit în timpul urcuşului, la 450 de metri sub vârf, un alpinist rănit, dar că nimeni nu l-a ajutat. Era vorba despre profesorul de matematică David Sharp. Acesta a murit după ce pe lângă el au trecut 40 de persoane. Sir Edmund Hillary i-a criticat aspru pe cei care l-au lăsat pe Sharp să moară şi s-a declarat oripilat de atitudinea alpiniştilor orbiţi de scopul lor.

Curăţenia de primăvară

În fiecare primăvară, Tabăra de bază (Base camp) din Nepal devine supraaglomerată, această perioadă din an fiind cea mai potrivită climateric pentru a înfrunta condiţiile vitrege de la altitudini ameţitoare.

S-a discutat inclusiv despre limitarea accesului pe masiv din cauza cantităţii tot mai mari de gunoaie lăsate de vizitatori în urma lor. De altfel, periodic se organizează campanii de curăţare a muntelui, cea mai recentă fiind întreprinsă cu prilejul aniversării a 60 de ani de o echipă de 34 de membri ai armatelor din Nepal şi India.

Aceştia au ajuns până la cel mai înalt punct şi se estimează că vor aduna de pe traseu între 9 şi 10 tone de gunoaie, inclusiv din Tabăra de bază. Militarii au misiunea de a căuta şi rămăşiţele celor care şi-au găsit sfârşitul pe drumul spre înălţimi.

Magnet pentru recorduri

Nu mai devreme de săptămâna trecută, Cartea Recordurilor a înregistrat o altă performanţă  pe Everest. Japonezul Yuichiro Miura a cucerit cel mai înalt punct al planetei la vârsta de 80 de ani, doborând recordul stabilit anterior de nepalezul Bahadur Sherchan, pe când acesta număra 76 de primăveri. Decis să-şi recapete locul de onoare, Sherchan, care are acum 81 de ani, a anunţat că va escalada din nou Everestul zilele acestea. Miura a mai reuşit în 1970 să coboare de pe Everest pe schiuri plecând de la 8.000 de metri, inspirat de tatăl său care a făcut acelaşi lucru la vârsta de 99 de ani, dar pe Mont Blanc.

Cea mai înaltă culme a lumii a mai fost atinsă de un bărbat orb şi de un altul cu picioarele amputate, ajutat de proteze, de o indiancă fără un picior (proteză), de un băiat de 13 ani, de 150 de alpinişti într-o singură zi, de un elicopter care a staţionat pe vârf  trei minute şi 15 secunde. 

Fascinaţia înălţimilor: ce caută omul la 8.848 metri?

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au căutat să-şi depăşească limitele, să descopere noi teritorii. Pentru mulţi, pericolul în sine reprezintă o motivaţie pentru a îmbrăţişa necunoscutul, după cum mărturisea şi Edmund Hillary. De asemenea, nevoia de recunoaştere socială atârnă greu în balanţă atunci când oamenii îşi riscă viaţa într-unscop anume, dar şi goana după o stimulare emoţională intensă, este de părere psihologul Cristina Fulop. Relevantă în acest sens este cunoscuta piramidă a lui Maslow, care arată că trebuinţele fiecăruia dintre noi sunt aşezate gradat şi, pe măsură ce le bifăm pe cele aflate la un nivel inferior, accedem la cele aflate la etajul superior.

Profil psihologic

„În viaţă avem permanent nevoie să stabilim obiective, şi obiectivele pe care ni le fixăm se leagă direct de cine suntem noi ca şi personalitate. Evident, cu cât este mai dificil să realizezi un lucru, cu atât sunt mai complexe trăsăturile indivizilor. Pentru că escaldarea înălţimilor presupune muncă de echipă, se poate vorbi despre capacitatea acestor persoane de a colabora cu ceilalţi, sunt deci şi suficient de flexibile, dar şi extrem de responsabile faţă de ele şi faţă de cei din apropiere“, explică Fulop.

Limitele care trebuie depăşite în acest caz particular nu sunt doar de ordin fizic, ci şi psihologic, prin urmare contează şi cât de călite psihic sunt aceste persoane.  „Rezistenţa foarte mare la frustrare şi toleranţa la stres sunt foarte importante, pentru că dai piept cu tot felul de probleme concrete. Apoi, provocarea înălţimilor este mult mai intensă şi mai spectaculoasă în comparaţie cu un teren plat, de exemplu. Nu te stimulează la fel spre situaţii în care poţi să demonstrezi că posezi nişte calităţi deosebite“, conturează Cristina Fulop un profil psihologic al omului fascinat de înălţimi.