Un campion mondial isi asaza singur popicele pe pista

* Sala, construita la mijlocul anilor '40, a luat locul unei crame si nu a fost atinsa de "furia" modernizarilor care a cuprins acest sport * Cei sapte jucatori ai echipei Mefin traiesc din salariile compensatorii, dupa ce uzina n-a mai avut nevoie de ei si au fost disponibilizati

"Daca se face un concurs de asezat popicele pe pista, sigur iesim campioni mondiali. Suntem singura echipa de popice din tara, si cred ca si din lume, care isi asaza piesele cu mana", isi incepe povestea Florin Iriminescu, unul dintre putinii antrenori de popice din Romania, in timp ce coboram cativa metri sub pamant, in ceea ce a fost odata o crama. "Cred ca este cea mai veche sala de popice din tara. Multe dintre salile cu o vechime mare au fost desfiintate, pe cand altele au fost modernizate. Primul meci de popice desfasurat aici a avut loc prin anul 1947, iar de atunci sala nu prea a suferit modificari", mai spune tehnicianul sinaian si, daca te uiti in jurul lui, nu ai cum sa nu-i dai dreptate. Imediat cum treci de centrul orasului, venind dinspre Bucuresti, descoperi pe partea stanga o cladire darapanata, cu tencuiala cazuta si peretii scorojiti. Putini sunt cei care stiu ca aceasta cladire adaposteste una din cele mai vechi sali de popice din tara, in care se antreneaza echipa Mefin Sinaia. "Inainte de a se construi popicaria, aici era o crama, drept dovada, doi pereti ai salii se afla la aproximativ doi metri sub pamant. Popicaria nu are decat doua piste, asta in conditiile in care, in ziua de astazi, toate salile omologate au cel putin patru piste. De aceea nu avem voie sa desfasuram meciurile din campionat aici, ci la Ploiesti. De altfel, dupa 1990, nimeni de la federatie nu a mai trecut pe aici sa vada cum arata sala. Pe nimeni nu mai intereseaza popicele", dezvaluie antrenorul Florin Iriminescu. Din cauza ca sala nu a fost modernizata, echipa masculina care se antreneaza aici este nevoita sa-si aseze singura popicele, neexistand un sistem electronic. De altfel, chiar pista in sine e ca o piesa de muzeu: o alee de beton, acoperita cu linoleum, strajuita in parti de doua jgheaburi de tabla sustinute de cateva bucati de lemn. Pe acolo se intorc bilele pe care jucatorii le imping cat pot de tare, de la celalalt capat al pistei. Zgomotul este infernal, amplificat si de peretii salii. "Impreuna cu mine, suntem opt persoane. Cand ne antrenam, ne impartim in doua grupe a cate patru persoane. O grupa da cu bila, iar cealalta asaza popicele si trimite bilele inapoi. Scorul il tinem pe o tabla, cu creta", explica Iriminescu o zi normala de antrenament la inceput de mileniu trei. Componentii echipei, printre care este si un campion mondial, nu par deranjati de faptul ca trebuie sa-si aseze popicele. "Prietenii si ceilalti jucatori ne respecta pentru efortul pe care il depunem. Multi au spus ca nu ar juca in aceste conditii. Chiar si prietena mea mi-a spus ca as fi putut practica un alt sport, dar eu asta mi-am dorit. Inainte de 1989, popicele erau un sport destul de bine platit si am crezut ca dupa Revolutie lucrurile vor merge intr-o directie si mai buna. Dar situatia a devenit din ce in ce mai proasta", a declarat, cu o oarecare tristete, Marius Manea, care, ca si ceilalti componeti ai echipei, a lucrat o vreme pentru Mefin Sinaia. Asta pana cand toti jucatorii si antrenorul Iriminescu, care erau deseori scosi din productie ca sa se antreneze, au fost disponibilizati de la Uzina Mefin, iar acum traiesc din salariile compensatorii. "Am fost angajat timp de trei ani la Mefin, pe postul de turnator-topitor. Pentru a ne antrena, eram scosi din productie si veneam la sala de doua, trei ori pe saptamana. Dupa aceea am fost trimisi in somaj cu salarii compensatorii, dar am continuat sa venim sa ne antrenam", povesteste Alexandru Marin, cel mai tanar component al echipei. Antrenorul Iriminescu completeaza povestea elevului sau. "Acum beneficiem de salarii compensatorii, dar acestea se vor termina, pentru majoritatea, in luna februarie. Singura sansa de a ne continua activitatea este sa ne angajeze primaria in diferire posturi. Daca acest lucru nu se va intampla, nu stiu ce vom face", marturiseste cu amaraciune in glas tehnicianul sinaian. Doar cand revine la subiectul acestui material, popicele, ochii lui Iriminescu incep sa straluceasca. "Suntem in divizia nationala de 27 de ani", incepe tehnicianul prezentarea unei scurte carti de vizita, "si pana acum avem 17 titluri de campioni ai Romaniei, opt medalii de argint si sase de bronz. Ne mandrim si cu faptul ca un jucator de la noi, Petrut Mihalcioiu, este component al nationalei, care a castigat doua medalii de aur la campionatele mondiale. Doar pentru astfel de momente merita sa ramai sa faci un sport din care nu o sa te imbogatesti niciodata, dar care iti ofera posibilitatea, asa cum ni s-a oferit noua, de a fi cei mai buni din lume".