Tudor Giurgiu: „Năstase a fost primul tenismen care a acceptat să joace cu primul transsexual din istoria circuitului“
0Deși criticat pentru remarcile nepotrivite aduse unor vedete ale tenisului internațional, Ilie Năstase este primul tenismen care a acceptat și a respectat schimbarea de sex a unui coleg: el a jucat la dublu mixt, în cadrul US Open, cu primul transsexual din istoria competiției.
„NASTY“, documentarul despre viaţa şi cariera tenismenului român Ilie Năstase, a fost inclus în selecţia celei de-a 77-a ediţii a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes. Luna trecută, pe covorul roșu al celui mai important festival de film din Europa au pășit realizatorii documentarului, Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu şi Tudor D. Popescu, dar și protagonistul peliculei, Ilie Năstase, alături de nume mari ale tenisului precum Henri Leconte, Boris Becker, Mansour Bahrami și Virginia Ruzici. „NASTY“ prezintă povestea carierei lui Ilie Năstase și influența sa asupra lumii tenisului, cu intervenții ale unor personalități precum Rafael Nadal, Björn Borg, Jimmy Connors, Stan Smith și Phil Knight.
„Weekend Adevărul“ a vorbit cu regizorul Tudor Giurgiu despre cum l-a descoperit pe Ilie Năstase dincolo de imaginea pe care tabloidele i-au conturat-o în ultimele decenii, care i-a făcut pe mulți români să nu-l simpatizeze foarte mult. De asemenea, acesta povestește despre ce a găsit în arhivele CNSAS, ce prevedea acordul cu regimul Ceaușescu, care i-a permis să ducă o viață de dandy în Europa, dar și despre secretul performanțelor sportivului care „ura să se antreneze“. Documentarul poate fi văzut pe marele ecran în cadrul TIFF, pe 16 și 20 iunie, dar și pe platforma de streaming online Max.
„Weekend Adevărul“: Cum ați primit selectarea documentarului în secțiunea „Proiecții speciale“ pentru Cannes?
Tudor Giurgiu: Eram la Iași, cu un film într-o proiecție la Cinema Victoria, care are o sală foarte mare. Țin minte că eram pe scenă cu colegii, răspundeam la întrebări și-mi tot vibra telefonul din buzunar – o dată, de două ori, mi-am zis că trebuie să fie ceva serios. Apoi am văzut un număr cu prefix de Franța și am zis: „Uau, chiar e ceva serios“. Efectiv am zbughit-o de pe scenă, i-am lăsat pe cei doi colegi care nu înțelegeau nimic, pe Tudor și pe Cristi, și așa am primit vestea că filmul, până la urmă, va fi selecționat. Asta a fost într-o vineri, luni a fost anunțul.
A fost o veste extraordinară pentru că nu mai speram, deja se anunțase un prim rând serios de titluri, deci cumva am fost în valul doi. Dar cred că e extraordinar pentru film, pentru Ilie, dar mai ales pentru șansele de distribuție ale peliculei. Până la urmă, Cannes-ul asta îți dă. Premiile și prezența sunt chestii care satisfac ego-ul creatorului. Ceea ce-ți dă Cannes-ul e vizibilitatea și este șansa ca filmul să fie vândut mai repede și mai ușor în toată lumea – pentru „NASTY“, cred că asta este esențial.
Ați făcut un tur de forță prin toată România cu „NASTY“. Ce v-a surprins pe dumneavoastră la reacții?
Ce mi-a plăcut mie cel mai mult a fost faptul că mulți dintre hateri, cărora nu le e simpatic Năstase – și pot să înțeleg de ce –, au mers totuși să vadă filmul. Ok, nu discutăm personajul ultimelor zeci de ani, dar au văzut ce a făcut și cum a schimbat sportul. Mulți dintre spectatori abia acum au înțeles cât de mare a fost la vremea respectivă. Asta spune mult despre cât de repede, cât de ușor, de fapt, punem etichete unora, cât de ușor îi anulăm cu totul, fără să avem măcar curiozitatea să aflăm mai multe despre omul respectiv. Când am făcut filmul acesta, noi n-am pornit de la premisa de a-i spăla păcatele lui Năstase sau să-l albim cu totul, ci dimpotrivă, am vrut să vedem de unde a pornit și cum s-a născut tot fenomenul global Năstase.
În al doilea rând, sigur, am fost foarte emoționat văzând că la mai toate proiecțiile erau oameni de peste 60 de ani în sală. Mulți cu care am vorbit sunt din generația pentru care Năstase a fost ceea ce a fost pentru noi Hagi sau pentru alții Halep. Pentru ei, Năstase era de fapt singurul, dar absolut singurul sportiv până să apară Nadia, singurul sportiv care te făcea să fii mândru că ești român, ceea ce cred că e un sentiment foarte necesar pentru fiecare generație. Și oamenii aceștia au revenit în sălile de cinema și vedeai cum urmăresc filmul cu alți ochi, cu o altă percepție – își revedeau tinerețea.
De la băiatul timid la fenomenul global
Din sutele de ore de documentare și interacțiune cu Ilie Năstase, ați înțeles cum s-a născut personajul Ilie Năstase care a schimbat, practic, tenisul?
Să știi că aici nici acum nu mi-e foarte clar. Adică nu mi-e clar cum băiatul timid din București a ajuns așa…
Era timid?
Da, era timid. Nu îmi e foarte clar cum s-a transformat în entertainerul care distra tribunele. Probabil contactul atât de abrupt cu America anilor ’70, post-Woodstock, post-mișcarea hippy, toată perioada aia a fost pentru el ceva absolut mind blowning și dorința asta de a nu fi încadrat în șabloane și de a nu te conforma unei anume etichete sau reguli, asta cred că l-a făcut să-și găsească, de fapt, un personaj, să-și găsească o individualitate atât de distinctă și atât de diferită – tipul acesta de personalitate pe care el până la urmă și l-a confecționat cred că fără prea multă gândire. De cele mai multe ori, azi, ca să confecționezi un astfel de personaj, trebuie să muncească agenți de PR, influenceri, o întreagă echipă. La el, totul era absolut autentic. Asta mi se pare azi aproape de neconceput, de neînțeles. Dar, vorba lui: „Așa am fost, așa eram eu“.
„Mi-a spus că ura să se antreneze“
Care este explicația rezultatelor foarte bune pe care le-a obținut? Se antrena mult sau avea un talent foarte mare?
Eu l-am întrebat și el mi-a spus: „Nu-mi plăcea să mă antrenez. Uram chestia asta“. El se antrena, de fapt, pe teren, jucând dublu, jucând dublu mixt. Astea erau antrenamentele. Alți sportivi, precum Stan Smith, erau oameni cu o rigoare pe care el n-o avea. E paradoxul unui talent în stare pură, cum zice cineva din documentar, rar vezi așa ceva. De multe ori găsești mai ușor muncitori, oameni care poate nu au geniu, dar care compensează prin muncă asiduă. La el nu a fost cazul.
A fost ceva ce v-a impresionat cel mai mult dintre lucrurile pe care le-ați aflat despre Ilie Năstase pe parcursul documentării filmului?
Da, și îmi pare rău că asta n-a intrat în film pentru că am aflat prea târziu. El a fost primul tenismen din circuitul de bărbați care a acceptat să joace dublu mixt la US Open cu primul transsexual din istoria circuitului, cu cea devenită doamna Renée Richards, care odată ce a luat această decizie și-a căutat un partener la dublu mixt. Jucătorii erau destul de reticenți să joace cu ea, nu știau bine cum vor fi interpretați. Or, Ilie s-a sfătuit cu managerul lui și a spus: „De ce nu?“. Culmea este că mai trăiește, este oftalmolog, are 85-87 de ani. Este medicul oftalmolog al lui Billie Jean King, sunt prietene și mi-a dat contactul, am avut o întâlnire pe Zoom cu ea și mi-a povestit, extrem de emoționant, cât de important a fost pentru ea faptul că Ilie a susținut-o în momentul când și-a asumat schimbarea. America anilor ’70 nu era deloc ce vedem azi în Europa, în lume... opțiuni diferite, era un conservatorism foarte prezent. Gestul lui Ilie a făcut-o să nu se simtă singură. Ilie a avut și reacții publice în care a încurajat-o. Adică, habar n-aveam de chestia asta, pentru că noi ce știm despre Ilie? Că e homofob, că e nu-știu-ce. Dar vezi, de fapt, că din nou generozitatea și tipul acesta de camaraderie care existau atunci erau mărci importante ale personajului Năstase și nu cred că s-au schimbat.
Apropo de acest lucru, au fost discuții legate de presupusa xenofobie a lui Ilie Năstase când l-a poreclit pe Arthur Ashe „Negroni“... Ce relație a avut, de fapt, cu acesta?
Ei erau prieteni. Nu cred că se supăra.
„Moștenirea lui Ilie este bucuria jocului“
Cum a reușit Ilie Năstase să aibă o viață atât de boemă în condițiile în care România era condusă de o dictatură represivă în care Securitatea controla totul?
L-am întrebat pe Ilie, ba mai mult, am căutat și în arhive la CNSAS, că mă gândeam că poate o să găsim informații. Evident că n-am găsit nimic, pentru că la ce gură mare avea, nici n-aveau ce să facă cu el.
A fost urmărit de Securitate?
Urmăriți probabil că erau toți, dar n-am găsit informări despre el. Ce mi-a spus însă este că a acceptat o înțelegere clară cu regimul și anume: el și Țiriac puteau să joace în străinătate cât voiau, iar când câștigau, nu le luau banii. Singura obligație era ca de trei ori pe an sau de câte ori se juca Cupa Davis, ei să joace pentru România, iar banii care se plăteau la Cupa Davis, care nu erau puțini, îi lua Statul. Deci cumva a fost așa, un fel de „vă lăsăm să faceți ce vreți, dar jucați pentru țară“.
Ilie era lăsat inclusiv să locuiască la Paris...
Da. Mi-a zis: „Veneam în România la finalul anului de Sărbători și în rest, așa poate câte o zi-două, dar nu prea stăteam pe aici“. E interesant acest lucru, în contextul în care sportivi precum Nadia Comăneci au trebuit să fugă din țară pentru a avea parte de mai multă libertate…
„Omul nu se schimbă“
Foștii mari sportivi vor să lase în urmă o moștenire – Ion Țiriac face terenuri de sport, Gheorghe Hagi a înființat un club de fotbal, Nadia Comăneci a fondat o bază sportivă pentru gimnaști. Ce moștenire credeți că lasă Ilie Năstase?
Țiriac e miliardar. Ilie n-are posibilitățile acestea, el a fost un spender (n.r. –cheltuitor), n-a fost un om chibzuit. Ce m-a impresionat a fost faptul că înainte de premiera de la Sala Palatului ne-a rugat pe mine și pe Cosmin Hodor, celălalt producător, să aducem copii, elevi, în primele rânduri, de la niște cluburi de tenis, pentru că a insistat ca ei să vadă filmul și să vorbească cu ei, să le spună că sigur că munca e importantă, dar dacă nu-ți place ceea ce faci, n-are sens să mergi mai departe.
Cred că, cumva, ăsta e cel mai important lucru pe care el îl lasă: faptul că vezi la el această plăcere și bucurie a jocului pe care, dacă citești cartea lui Andre Agassi, afli câte drame, sacrificii și probleme i-au adus cariera de tenismen. Același lucrul îl vedem la Björn Borg și la mulți alții. Cred că el asta lasă ca moștenire – plăcerea și bucuria jocului.
În rest, sigur că lasă o seamă de trofee, dar de fapt e un anume tip de relație intimă cu jocul și cu modul în care abordezi tipul acesta de performanță: o abordezi încrâncenat sau ești zen și lași lucrurile să se întâmple, accepți că poți să pierzi și, în ciuda acestui fapt, poți să-ți trăiești viața.
Mai ales azi, într-o perioadă în care tenisul s-a schimbat foarte mult, iar accentul e pus așa de mult pe performanțe și pe pregătire, încât oamenii nu mai au viață. El a avut și și-a trăit și viața din plin. Fascinant este că și acum, la vârsta lui, el nu s-a schimbat. E tot copilul acela care mai spune prostii, mai face glume când n-ar trebui să facă. De fapt, vârsta e doar un număr, omul nu se schimbă.
Cât de greu a fost să faceți „NASTY“ comparativ cu alte filme pe care le-ai realizat?
Pentru mine personal a fost greu, pentru că în paralel lucram la „Libertate“ și de asta i-am rugat pe colegii mei, Cristi Pascariu și Tudor Popescu, să intre în echipa asta care, de fapt, a răspuns final de produs și de creația filmului. Filmul este în egală măsură și al lor, și și-au petrecut săptămâni întregi la montaj încercând să găsească cele mai bune formule. Ei au văzut zeci de ore de materiale de arhivă, tone de material. Asta cred că a fost greu: ce alegi. Cum să spui povestea unui om care a fost așa larger than life (n.r. – personalitate remarcabilă). Puteai să alegi și ce s-a întâmplat în ultimii 10-15 ani, adică atât de mult material era încât asta a fost greu, să selectezi ce e relevant. La filmul de ficțiune e mult mai simplu: ai un scenariu prestabilit, te gândești cum filmezi și gata. Aici puteai să faci povestea în zece mii de feluri.
Se încarcă comentariile...
