Suferinţele lui Ionel Mociorniţă în temniţele comuniste: „Era aşa de slab, încât colegul de celulă, pianist, îşi făcea solfegiul pe şira spinării lui“

Ionel Mociorniţă a fost, fără urmă de îndoială, un entuziast al fotbalului interbelic. Beneficiind de averea tatălui său, Dumitru Mociorniţă, a preluat destinele echipei „Întreprinderii de Pielărie Mociorniţă”, pe care a transformat-o într-un adevărat colos, Carmen Bucureşti.

La 30 martie 1947, Carmen Bucureşti a învins-o cu 13-0 pe Prahova Ploieşti, întâlnirea intrând în istoria primului eşalon şi datorită faptului că este singura în care doi jucători, Iosif Kovacs şi Bazil Marian, au marcat câte cinci goluri. Echipa Carmen a fost înfiinţată în 1937 sub numele de „Întreprinderea de Pielărie Mociorniţă”, În 1940, fiul industriaşului Dumitru Mociorniţă, Ionel, a preluat conducerea clubului şi i-a schimbat numele în Carmen, îndrăgostit fiind la acea vreme de o femeie răvăşitoare.

Potrivit propriei confesiuni relatată de „Gazeta Sporturilor” din 6 mai 1945, Ionel Mociorniţă recunoaşte că nu are decât două pasiuni: „O tânără tovarăşă de viaţă aleasă cu gust de fin cunoscător – veritabil bibelou – şi un club de fotbal, în care gustul lui a fost, pe alocuri, mai puţin reuşit”. Într-un interviu pe care i l-a acordat autorului acestui articol, regretatul Angelo Niculescu, ultimul supravieţuitor din marea echipă a celor de la Carmen, povestea: „Ionel Mociorniţă era un domn distins, avocat de profesie, care a şi jucat alături de noi o perioadă. În 1945-47 noi aveam contracte de profesionişti, chiar dacă se instaurase deja comunismul. Eram încadraţi, pentru «camuflaj», la fabrica lui Mociorniţă, dar primeam salarii cu totul aparte. Banii îi luam în funcţie de activitatea sportivă, iar în plus ni se acordau şi prime de meci”. Echipa a fost desfiinţată abuziv în vara anului 1947, Ana Pauker răzbunându-se astfel pe Ionel Mociorniţă, după ce acesta refuzase ca echipa sa să piardă un meci aranjat cu echipa campioană a Uniunii Sovietice, Dinamo Tbilisi, pentru a demonstra publicului român superioritatea indiscutabilă a sovieticilor în orice domeniu.  În mai 1948, Mociorniţă e arestat, fabricile naţionalizate. În locul iubitei sale Carmen juca încă din sezonul 1947-48 AS Armata Bucureşti, viitoarea Steaua.

Ionel Mociorniţă a trăit până în anul 2005. După ce a fost eliberat din puşcăriile comuniste, în cadrul cărora a executat şapte ani de detenţie, i s-a permis să emigreze în Canada, în anul 1977, la insistenţele guvernului de acolo. Cei mai buni jucători de la Carmen au fost racolaţi imediat de alte echipe. Angelo Niculescu a ajuns la Ciocanul, iar Bazil Marian şi Valentin Stănescu la Rapid.

Despre ororile din puşcăriile comuniste

„Ne-au lăsat într-un domiciliu obligatoriu, la una dintre mătuşile mele, într-o pivniţă, în condiţii mizere, unde veneau să controleze dacă bunicul (n.r: Dumitru Mociorniţă, foto) era destul de sănătos pentru a fi arestat. Spre norocul lui, nu era şi a mai trăit aşa până în 1953, stingându-se în tristeţe şi disperare. Când l-au înmormântat la Bellu, cimitirul a fost plin de ţărani veniţi din satul său natal, Ţintea-Băicoi, din Prahova, şi de muncitori de la fabrica sa, oameni pe care i-a ajutat şi cărora le-a oferit un start bun în viaţă. Bunica i-a supravieţuit zece ani, trăind în condiţii precare. Pe tata l-au arestat şi a făcut şapte ani de puşcărie la Jilava şi la Poarta Albă. Nu a ştiut când a murit bunicul. În timp ce era închis i s-a propus să devină informator al Securităţii. A răspuns: «tatăl meu mai trăieşte? Daca da, ar muri de ruşinea pe care i-aş face-o semnând un astfel de angajament. Dacă a murit deja, s-ar răsuci în mormânt»”, povestea fica lui Ionel Mociorniţă, Marie-Rose, într-un interviu acordat în urmă cu câţiva ani. „Da, a vorbit foarte mult despre anii de închisoare. A vorbit foarte mult despre ororile din închisoare şi despre miracolele din închisoare. A apărut biografia unui pianist român foarte cunoscut, Dan Mizrahi, care a fost închis cu tatăl meu, care spunea că tatăl meu îi spăla hainele. Tata îi spunea că el nu va mai ieşi din închisoare, dar el, pianistul, va ieşi şi nu trebuie să-şi strice degetele cu apă rece. Tata era aşa de slab, încât pianistul îşi făcea solfegiul pe şira spinării tatei, pentru că avea numai oase. Această solidaritate exista în închisoare, între anumiţi deţinuţi politici. Cât despre cruzimea torţionarilor, nu o să pot să mi-o explic vreodată. Ce fel de om poate judeca „la rece” un străin în faţa lui, căruia să-i spargă toţi dinţii! Sau să-i rupă braţele, să-l lovească….”, a mai povestit fiica fostului patron al echipei Carmen, în revista „Tango”.  

Şocantă rămâne şi relatarea fiicei filosofului român Mircea Vulcănescu, Sanda Vulcănescu: „Tata a murit la Aiud după ce la Jilava fusese bătut şi ţinut în beci la «Neagra» 26 de ore gol, împreună cu şase alţi deţinuţi. Nu-i mai ţineau puterile să stea în picioare nemişcaţi, locul fiind strâmt, s-au întins pe jos, tata a propus să-l culce pe unul dintre ei, foarte tânăr şi firav, peste corpurile lor ca să-i ţină de cald şi să-l scape. Era iarnă, cimentul era ud, îngheţat. Ca urmare, tata, care avea deja pleura perforată de la bătaie, a făcut tuberculoză şi a murit, readus la Aiud, după câteva luni, în 1952. Aceste lucruri mi le-a povestit Ionel Mociorniţă care a fost printre cei şapte”.