Sportul merită să fie apărat

De vreo 20 de ani există o asociaţie internaţională pentru combaterea violenţei în sport (AICVS). Ea a fost creată de francezul Charles Drago căruia timpul îi va oferi, fără îndoială, omagiul care l-a refuzat în timpul vieţii.

Drago nu a acceptat să vadă sportul, pe care-l iubea, murdărit, decăzut, degradat de aceia care ar fi trebuit să-l protejeze. El a suferit văzând cât de puţin şi de prost a fost exploatată acţiunea sa de către marile organe de informare, atrase mai mult de senzaţional şi de scandal. Totuşi ideea şi-a croit drum în lume.

AICVS a iniţiat chiar un concurs deschis sistemului „mass media" din lumea întreagă (presă, radio, televiziune) pe tema luptei împotriva violenţei în sport. Violenţa este în multe tări o problemă la ordinea zilei. Sportul? Aproape că este uitat în analize, fiind poate considerat încă o glumă, un divertisment.

Altfel spus: dacă există violenţă în sport, aceasta îi priveşte numai pe sportivi, ei să se descurce. Dar sportul nu este un fenomen închis, rupt de lumea exterioară. Atunci când huliganii englezi sparg totul în trenurile cu care circulă întorcându-se de la un meci de fotbal, sportul nu e, evident, decât un pretext.

Sportul, sinonim cu competiţia, adică înfruntarea, riscă violenţa şi uneori o încurajează. O anumită teorie pseudo-filosofică afirmă chiar că sportul este pentru tineri mijlocul ideal de a se defula. Deci, dacă jucătorii de fotbal uită balonul pentru a-şi rupe picioarele duminica, cu atât mai bine, vor fi mai calmi în cursul săptămânii! Această teorie nu-i poate amuza decât pe inconştienţi.

Sportul merită să fie apărat, nu abandonat formelor de agresiune care-l apasă: violenţa, fanatismul, dopingul, corupţia, înşelătoria.