Maşina de tocat talente

Mopsul se zbate între viaţă şi moarte. Am fost unul dintre fericiţii care l-au văzut jucând în tinereţe. Prin '67-"69, Dumitrache înnebunise stadioanele. Era irezistibil în careu, avea

Mopsul se zbate între viaţă şi moarte. Am fost unul dintre fericiţii care l-au văzut jucând în tinereţe. Prin '67-"69, Dumitrache înnebunise stadioanele. Era irezistibil în careu, avea o plăcere (sau o inconştienţă) absolută a jocului care răspundea în tribune. Viaţa lui era un foc de artificii în iarbă. Făcea parte, la sfârşitul acelui deceniu, din mulţimea de frumoşi nebuni care izbuteau calificarea la Mondialele mexicane. Magicianul din Trivale, Dobrin, uriaşul din Grant (pe care aveam să aflu că îl chema Necula, şi nu Răducanu), creţul de la Arad - Dembo - şi măsliniul din Ştefan cel Mare păreau fotbalişti dăruiţi cu talent şi noroc. Totul era într-o miraculoasă armonie cu înţeleapta politică de independenţă a României.

Numai că orice minune ţine trei zile sau, în România socialistă, câţiva anişori. Ceea nu se vedea şi nici nu răzbătea printre porţile închise ale cantonamentelor era chiar viaţa privată a fotbalistului. O dată devenit bun al întregului popor, erou al întrecerii socialiste pe ramură, omul ăsta îşi pierdea libertatea. Cantonamentele erau un soi de armată pe viaţă unde pifanii (jucătorii) îşi scoteau din greu pârleala până dimineaţa. Rummy şi rom, şeptică cu vin sau cu bere, poker cu traseiste săltate peste gard… Să nu treacă viaţa de pomană pe lângă ei. De înţeles şi de neînţeles, idolii mei trăiau în aceeaşi lipsă de orizont ca şi noi, cetăţenii ordinari ai patriei.

Parcă era un făcut. Când vedeam cât de repede se încâlceau talentele, plafonate, cum se duceau întristate pe apa Sâmbetei, credeam că e un specific naţional fatal. Nu, era doar o tâmpenie cu patent. Era credinţa că sportivul e o vită de povară. Un animal cu jambiere. Şi credinţa asta s-a depus la ficat. În plămâni. Pe creieri!

Nici Dumitrache, nici Dobrin şi nimeni altcineva nu avea voie să zboare din colivia aurită numită fotbalul lagărului socialist. Erau condamnaţi la o agonie lentă şi veselă. Lipsa de libertate şi lipsa de speranţă omoară la fel de bine ca o armă.

De aceea, când aud deştepţi care regretă buna organizare a cluburilor socialiste, i-aş invita să-şi pună vorbele-n cui şi să lase dracului grija altuia! Dumitrache, între viaţă şi moarte. Iată cum a ieşit un talent de poveste din maşina de tocat!