INTERVIU Loredana Dinu, scrimeră laureată cu aur la JO: „Presiunea de a fi întotdeauna mai bună a fost o povară pentru mine, dar m-a determinat să evoluez foarte mult”
0„Weekend Adevărul“ a discutat cu Loredana Dinu, campioană olimpică la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro din 2016, câștigătoare a aurului la spadă feminin pe echipe, despre cum s-a dezvoltat echipa din spatele sportivului de performanță mai ales în ceea ce privește sprijinul psihologic de-a lungul carierei sale, despre momentele dificile, etapele importante care transformat-o din fetița pasionată de scrimă în cea care a câștigat aurul olimpic după o grea perioadă din viața personală.
De asemenea, am discutat cu multipla campioană mondială despre cum a căutat singură sprijin psihologic încă de la sfârșitul adolescenței, modul în care a lucrat cu ea însăși pe mai multe planuri, despre cum a scăpat de presiunea sintagmei „trebuie să demonstrezi“, dar și cât de important este să le oferim sportivilor toate instrumentele necesare gestionării dificultăților pe care le întâmpină încă de la vârste fragede, cu atât cu cât și expunerea lor crește tot de timpuriu, iar odată cu ea și presiunea din exterior.
„Weekend Adevărul“: Încă din perioada de juniorat ați început să faceți sport de performanță, iar toată munca v-a fost răsplătită prin aurul olimpic de la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro din 2016. De-a lungul timpului, cum a evoluat echipa din spatele dumneavoastră, ca sportiv de performanță, dincolo de antrenor? Beneficiați de sprijinul unui psiholog, al unui nutriționist?
Loredana Dinu: La nivel de Juniorat, clar antrenorul era specialist în majoritatea domeniilor. Bineînțeles că, la nivel de lot național, era un medic, dar eu fiind din Craiova, nu am lucrat cu un nutriționist. În schimb, aveam un medic la centrul de spadă de la Craiova cu care interacționam zilnic și partea de nutriție cumva era asigurată tot de dumneaei în cazul în care plecam în cantonamente sau la competiții. Când se reunea lotul național, cu siguranță cred că era un un medic cu care se lucra pentru problemele principale, însă noi nu simțeam fiecare componentă în parte: nutriție, sprijin psihologic... În schimb, la nivel de club, unde eram legitimată până să mă mut în București, la antrenamente întotdeauna participa un medic pentru a preveni diverse accidentări. Atunci când mergeam în cantonament, medicul respectiv ne ajuta și pe partea de nutriție compunându-ne meniul. Ca sprijin emoțional, în acea perioadă, antrenorul era și mamă și tată și psiholog. Nu îmi amintesc exact când am început noi să lucrăm cu medic sportiv la nivel de lot, cred că atunci când eram deja senioare, adică după 20 de ani.
Iar în ceea ce privește sprijinul psihologic?
Cred că în jurul vârstei de 18 – 19 ani, în perioada în care mă pregăteam pentru bacalaureat, am căutat singurică un psihoterapeut și am mers la ședințe individuale.
În căutarea sprijinului psihologic
Dar ați vorbit întâi cu antrenorul despre stresul prin care treceați atât în plan sportiv, cât și personal, și v-a recomandat el să mergeți la psihoterapie?
Nu, nu i-am cerut sfatul antrenorului. Pur și simplu m-am ocupat personal. Atunci nu exista această cultură de a merge la psiholog sau psihoterapeut. În general, antrenorul ne ajuta din mai multe puncte de vedere și nu delimitam clar lucrurile. Nu știu cum de m-am orientat singurică să merg la terapie, dar am avut un mare noroc să găsesc o doamnă foarte bună, foarte bine pregătită, care m-a ajutat foarte mult în acea perioadă. În fiecare etapă de vârstă, sportivul trece în general prin anumite lucruri, provocări specifice. Scrima este un sport foarte încărcat emoțional, treci printr-un carusel de emoții și din cauza faptului că este atât un sport individual, cât și unul de echipă, iar la individual adversele tale sunt cele care îți sunt colege în lotul național sau olimpic. Eu sunt fericită că am făcut parte dintr-o generație în care majoritatea fetelor și-au dorit mereu să fie pe primul loc. Era o concurență foarte, foarte ridicată, iar presiunea asta de a fi întotdeauna mai bună, de a face mai bine, de a fi văzută a fost o povară pentru mine, însă m-a și determinat să evoluez foarte mult.
Deci încă de la vârste fragede, ca scrimeră, ești pusă într-o situație dificilă chiar și pentru un adult – aceea de a te lupta cu cineva care a doua zi îți este colegă de echipă...
În prima zi de competiție poți să te întâlnești cu o colegă și câștigă cea care este în cea mai bună formă la momentul acela, iar a doua zi trebuie să faci echipă cu ea pentru a învinge alte țări. Nu este foarte ușor să intri în aceste stări foarte diferite. Nu te învață nimeni cum să gestionezi toate sentimentele acestea. Bineînțeles, ai suportul antrenorului, al echipei care este în jurul tău, dar cred că ai nevoie să lucrezi mai în profunzime cu tine. Nu toate colegele mele au simțit nevoia să se ducă la psihoterapeut, dar eu mi-am dat seama că de la un nivel încolo nu mă pot ajuta singură și nu știu cum să gestionez lucrurile acestea. Și astfel am apelat la oameni care au fost specialiști și m-au ajutat extrem de mult să depășesc unele momente și perioade încărcate în care, nu neapărat că suferisem o accidentare, ci nu mai știam să gestionez relațiile, poate cu antrenorul, cu celelalte colege.
Psihologul sportiv, esențial
Mai ales când se trece de la un nivel la altul...
Da, exact, cum este cea de la junioare la senioare. Trecere de la antrenorul care cumva te crește, te formează, este și părinte și sfătuitor, la antrenorul de la lot și împrietenirea cu el este dificilă, mai ales că te-ai obișnuit cu un anumit stil, cu o anumită relație. Ai nevoie de un nivel de adaptibilitate foarte ridicat pentru a avea și rezultate. De-a lungul timpului, am mai interacționat și cu psihologi, însă am lucrat foarte mult singură, nu prin intermediul lotului înainte de 2015. După acest moment, când am revenit în sportul de performanță după ce luasem o pauză, am gestionat lucrurile altfel căci deja eram la vârsta maturității. Am început să lucrez cu psihologul sportiv Alina Gherghișan care m-a ajutat și susținut. Ne-a ajutat să creăm o unitate strânsă în echipă, să ne depășim barierele. Fiecare sportivă are, în primul rând, obiectivul propriu, apoi este cel pentru echipă. Astfel că ea a lucrat foarte mult specific pe sportul nostru, venea cu noi în cantonamente. Cumva tot ce s-a întâmplat după vârsta de 25 de ani cred că a fost complet diferit față de ceea ce fusese până la acel moment. Cred că am început să lucrăm cu un psiholog sportiv din 2010-2011, dacă nu mă înșel, însă nu am rezonat prea mult cu cel de atunci și nu am simțit nevoia să fac mai mult decât acele ședințe care ne erau recomandate și nu mă refer doar la mine, ci cam la toată echipa. Apoi am descoperit-o pe Alina cu care am lucrat mai mulți ani și chiar a făcut parte din echipa care se ocupa de lotul de scrimă. Până la Jocurile Olimpice din 2016, de fiecare dată când eram în București, încercam să îmi fac timp să mă întâlnesc cu ea față în față. Abia atunci am văzut ce înseamnă cu adevărat un psiholog sportiv și ce poate face el pentru echipa cu care lucrează.
Cum v-a ajutat tot acest proces să gestionați dificultățile pe care le întâmpinați mai ales când plecați în cantomanent, departe de familie, prieteni, sau în preajma competițiilor, când presiunea crește?
Într-adevăr, erau perioade înainte de competiție când simțeam mai degrabă teama de eșec, teama că nu prind echipa, iar în perioadele în care nu urma neapărat o competiție vorbeam și despre celelalte aspecte. Nu poți să dezgrogi nu știu niște traume din copilărie în preajma competițiilor. Când mă vedea puțin mai încărcată, gestiona situația și mă ajuta să mă simt mai bine. Înainte de a o cunoaște pe Alina, am trecut printr-o perioadă mai grea în care a avut loc decesul tatălui meu ce a lăsat o durere sau o traumă în mine, dar în rare ocazii am revenit asupra ei pentru că mai mereu erau competiții. Lucrul cu ea, dar și datorită expererienței mele cu alți terapeuți, m-a ajutat fantastic de mult! Cu un an înainte de Jocurile Olimpice, am început să fac și Theta Feeling (n.r. – un tip de terapie), dar continuam și psihoterapia. Faptul că am știut încă de tânără să apelez la oameni specializați m-a ajutat să iau de la fiecare ce este mai bun și să le combin astfel încât lucrurile să funcționeze pentru mine, să îmi rezolv anumite probleme punctuale.
„Am lucrat foarte mult cu psihicul meu înainte de Jocurile Olimpice”
În acea perioadă grea a venit și prima dumneavoastră retragere din sportul de performanță, dar apoi ați revenit, iar la scurt timp câștigați aurul olimpic. Cum a fost această revenire la un asemenea nivel?
În acea perioadă, eram deja o vârstă matură, citeam diverse cărți, îmi știam foarte clar obiectivul și atunci, în 2015 – 2016, am resimțit cel mai mult beneficiile lucratului cu psihoterapeuți și diverși specialiști. A fost o perioadă foarte intensă. Știam că este ok să nu rezonez chiar cu toată lumea din echipă și nu mă refer la conflicte, ci la modul în care să îmi gestionez anumite emoții astfel încât să îmi creez o stare de bine tot timpul. Revenirea în sportul de performanță la un asemenea nivel a fost una cumva firească pentru că venea în urma pregătirii pe toate planurile. În primul rând, vorbim despre pregătirea din sală pentru care m-am dedicat total. Dar am avut înțelegere și din partea familiei și pur și simplu nu m-au încărcat cu alte sarcini, m-au lăsat să fac ce avem eu de făcut. În același timp, am lucrat foarte mult pe zona de pregătire fizică pentru că trebuia să îmi revin rapid. Însă, ceea ce a fost de asemenea foarte important pentru mine a fost faptul că lucram foarte mult și pe zona psihică, citeam foarte multe cărți de dezvoltare personală, le reciteam, îmi subliniam idei, lucram cu Alina și puneam în practică diverse metode care pentru mine au funcționat, dar continuam și terapia tetha feeling.
Deci revenirea a fost firească în evoluția dumneavoastră, dar, bineînțeles, foarte muncită pe toate planurile...
Muncită foarte bine și foarte asumată și trăită în prezent. Tot ce făceam era foarte bine asumat și foarte conștientizat în interiorul meu. Știam foarte clar de ce fac un anumit lucru – de ce dorm la prânz, de ce merg la psihoterapeut, de ce fac recuperare în apă și așa mai departe – și nu mi-a fost absolut deloc greu. Chiar dacă a fost una dintre cele mai solicitante perioade din viața mea, a fost și una dintre cele mai frumoase.
Suntem în perioada Jocurilor Olimpice, iar noi, cei de acasă, vedem toate aceste momente spectaculoase ale sportivilor care reprezintă România, însă nu și câtă muncă și efort sunt în spatele lor. Povestiți-ne ce a însemnat pentru dumnevoastră, ca sportiv, participarea la cea mai așteptată competiție sportivă?
Am resimțit întreaga experiență ca pe ceva grandios. Până la începerea competiției, sunt mult momente care îți dau acel sentiment: de la echipare și drumul în sine, la întâlnirea cu președintele României, deschiderea Jocurilor Olimpice... Noi, echipa de spadă, am încercat să nu ne lăsăm purtate de val când am ajuns acolo, mai ales că sunt atâtea lucruri pe care vrei să le faci – să vorbești cu alți sportivi, să vizitezi –, dar trebuie să rămâi concentrat. Nu a fost ceva impus, însă noi am încercat să interacționăm cât mai puțin cu lumea și să nu avem alte activități extra care să ne consume energia. Ne-am concentrat pe antrenamente, odihnă, alimentație, mai discutam și cu Alina. Dacă faci toate lucrurile acestea în mod conștiincios și ancorat în prezent, nu știu dacă este corect sau nu, dar mie mi s-a demonstrat până acum că lucrurile ies bine. Nu trebuie să lași garda jos pe niciun palier.
Supererou vs. om
După un astfel de moment în care ești pe podium și oamenii te percep aproape ca pe un superou, cum reușești să rămâi ancorat în realitate, să revii la normalitate, la rutină?
Dacă ai o educație bună, cred că rămâi foarte ușor ancorat pentru că îți dai seama că toate acele emoții și toată acea bucurie sunt de moment, apoi scad ușor-ușor în intensitate și te întorci la viața ta de dinainte, revii cu picioarele pe pământ. Eu m-am întors cu picioarele pe pământ, am fost pur și simplu același om de dinainte, fără să mă cuprindă vreun sentiment de grandomanie. Dacă ai o educație bună, lucrurile astea nu te schimbă în rău, dimpotrivă, te aștepți să evoluezi și să devii o variantă din ce în ce mai bună și realizezi foarte bine cam ce ai făcut și la ce a adus ca să știi să le mai aplici și în alte zone. Într-adevăr, tot ce am obținut atunci mi-a indus dorința ca, orice s-ar întâmpla sau în orice punct al vieții mele aș fi, să vorbesc despre sport și să încurajez copiii care vor să fac asta de câte ori am ocazia, să îi sprijin pe cei care trec prin momente dificile. Bineînțeles, acel moment a venit și cu mai multă expunere, dar nu m-a schimbat, nu mi s-a urcat la cap. De obicei, sportivilor de performanță nu li se întâmplă asta, ci o iau ca pe o piatră de temelie pe care au pus-o în dezvoltarea lor și li se deschid noi oportunități sau ocazii să facă lucruri și mai frumoase, să ofere și ei mai departe.
„Copiii sportivi ajung în stări depresive la vârste foarte mici”
„Weekend Adevărul“: De-a lungul carierei, pe măsură ce ți se confirmă eforturile și toată munca depusă prin câștigarea medaliilor la diferite nivele – campionate naționale, europene, mondiale – cum evoluează presiunea din exterior, așteptările celorlalți și cum pot fi gestionate în mod sănătos?
Loredana Dinu: Observ că această presiune a devenit din în ce mai mare și de la vârste din ce în ce mai mici comparativ cu ce se întâmpla în generația mea. Antrenorul are un rol foarte important. În primul rând, pentru că, până când sportivul mai crește și devine mai copt, el îl protejează, îl ține departe de anumite lucruri și îi creează, prin ceea ce îl învață, o imagine de ansamblu. Dacă el știe și ține deoparte toate lucrurile astea și conștientizează că ar fi bine ca sportivul să se dezvolte fără presiune, atunci aplică lucrurile pe care le-am menționat. Din păcate, nu se întâmplă mereu acest lucru și presiunea este din ce în ce mai mare. Când te gândești că trebuie să demonstrezi ceva este o presiune foarte mare chiar și pentru un adult. În primul rând, noi trebuie să ne demonstrăm nouă dacă avem ceva de demonstrat, să ne autodepășim și să ne punem pe noi pe primul plan. Dacă din start pornim cu acest gând, atunci lucrurile s-ar alinia altfel. Însă creștem cu anumite „programe“, le preluăm de la cei din jur – antrenori, sportivi... Este un subiect foarte dificil și sensibil. Știu copii care ajung să intre în stări depresive la vârste foarte mici pentru că au avut eșecuri și nu au știut cum să le gestioneze. Nu îmi place deloc expresia „trebuie să demonstrezi“, deși am crescut și eu cu ea și la rândul meu încercam să demonstrez. Însă acum văd altfel lucrurile: nu trebuie să demonstrezi nimănui. Acesta este un lucru pe care vreau să îl schimb în mentalitatea noastră, dacă aș putea. Trebuie să faci ce ține de tine, să lucrezi la zonele în care simți că ai nevoie și atunci și mentalul se schimbă, devine mai puternic. Îți dai seama că nu trebuie să demonstrezi nimănui, că tu știi de ce ești în stare, că îți cunoști plusurile și minusurile. Așa îți creezi un cadru sănătos în care să crești, iar când ești mic ai nevoie cu atât mai mult de un sistem de sprijin care să te ajute să te dezvolți astfel.
Este nevoie de sprijin psihologic și emoțional mai ales în această perioadă în care expunerea este din ce în ce mai mare încă de la vârste fragede, cu atât mai mult când ai rezultate excepționale...
Da. Poate nu toți copii au nevoie căci poate părinții îi pot sprijini atât de mult, se pot implica la un asemenea nivel în tot acest proces. Însă sunt și situații în care, din diferite cauze, părinții nu se pot implica atât de mult, iar gestionarea acestor situații, emoții, sentimente rămâne pe umerii sportivilor și ai antrenorilor. De obicei, părinții sunt primii care observă că ceva se schimbă la copiii lor: poate sunt mai anxioși, poate ceva este în neregulă cu ei... Ar trebui să ia măsuri, să vorbească cu antrenorul și să găsească o soluție. Nu toate cluburile își permit să lucreze cu un psiholog, dar pot găsi separat pe cineva cu care să lucreze sau pot apela la noi, foștii sportivi de performanță, și îi putem ajuta puțin cu gestionarea acestor lucruri, îi putem îndruma. Sunt foarte mulți copii foarte talentați, dar nu știu cum să gestioneze tot ceea ce trăiesc în sala de scrimă.
În ultimii ani, oamenii au devenit mai conștienți de importanța consilierii psihologice în diverse domenii sau planuri, inclusiv cel personal, însă, de cele mai multe ori, costurile sunt suportate de ei sau familiile lor. Pare că și în sport se întâmplă în continuare la fel...
Într-adevăr, momentan doar un mic procent reușesc să îi susțină financiar din toate punctele de vedere pe sportivii juniori. Și vorbim și despre timp până la urmă... Dincolo de școală, mai au antrenamentele, poate și alte ativități, și orice lucru în plus înseamnă timp și bani. Dacă vrei să fii constant și să faci performanță, atunci îți asumi un cost mare. Deci ar trebui să se lucreze mai mult pe consilierea psihologică, să există un psiholog la fiecare club, la fiecare școală pentru că cei mici trebuie să știe că au la cine să apeleze când se confruntă cu anumite probleme, că are cine să îi asculte. Și nu contează vârsta pentru că în fiecare etapă treci prin anumite lucruri specifice, prin anumite solicitări emoționale pe care poate nu ai cum să le gestionezi singur și care, în cele din urmă, îți pot schimba traseul în viață.
Foto principală: Loredana Dinu - Facebook (foto Tiberiu Arsene)
Se încarcă comentariile...
