VIDEO Felicia Filip, soprană: „Dacă devii una cu personajul, ai o problemă psihică“

0
0

Consacrată drept „regina Traviatei“, soprana Felicia Filip a sedus publicul din toată lumea cu rolurile pe care le-a făcut de-a lungul carierei. Despre Felicia Filip (52 de ani), una dintre cele mai titrate artiste lirice din România, se poate spune, cu certitudine, că este rezultatul alegerilor pe care le-a făcut în viaţă.

Carte de vizită

- S-a născut pe 20 martie 1959, la Slatina.
- Felicia Filip a început studiile muzicale ca violonistă, dar ulterior a studiat canto la Conservatorul din Bucureşti (absolvit în 1985).
- După absolvire, s-a angajat ca solistă la Opera Naţională Română.
- A început cariera internaţională în 1991 şi a cântat pe marile scene ale lumii, printre care Covent Garden din Londra şi Staatsoper
din Viena.
- Felicia Filip a realizat o premieră în muzica românească, fiind prima soprană care s-a asociat cu o trupă rock, Iris, după modelul Montserrat Caballe - Freddie Mercury.
- Este căsătorită cu regizorul Cristian Mihăilescu, director al Operei din Braşov.

Felicia Filip a cucerit marile scene ale lumii  Fotografii: Marian Iliescu

„Adevărul": Cum a fost copilăria dumneavoastră?

image

Felicia Filip: Când m-am născut eu, statul te obliga să ai trei copii. De la al patrulea, dacă nu ţi-l mai doreai, puteai renunţa... După ce l-a avut pe fratele meu, mama a născut gemene, însă una dintre ele a murit, la vârsta de 7 luni. A fost foarte ciudat. Una dintre fete era bolnavă, aşa că mama s-a internat în spital cu ea, dar a luat-o şi pe cealaltă, pentru că trebuia alăptată. Cea bolnavă a fost tratată şi s-a făcut bine, iar cea sănătoasă a murit de plâns... A stat într-un salon în care dezinfectarea se făcea cu o substanţă foarte toxică, iar geamurile se ţineau deschise. Cred că a şi inhalat acei vapori toxici, a şi stat în curent... Plângea de foame, iar la orele la care trebuia alăptată, mama nu putea intra în salon pentru că se făcea curăţenie. Aşa a murit acel copil: sănătos. Dacă nu ar fi murit sora mea, probabil că eu nu aş fi existat. Mama muncea foarte mult, a crescut trei copii mai mult singură, pentru că tata era revizor-contabil şi venea acasă doar la sfârşit de săptămână. Mama, care avea şi serviciu, venea pe fugă să ne dea de mâncare. Nu conta la ce oră, ne trezea din somn, ne punea la masa, apoi pleca înapoi.

Ce a urmat?

La 14 ani, eu şi fraţii mei am plecat la liceu. Părinţii au rămas cu o casă goală, nevoiţi să crească trei copii la oraş, să-i ţină la liceu, în gazdă. Noi ştim şi ce înseamnă să fii domn, şi ce înseamnă să fii talpa casei, toate învăţate din propria experienţă, nu din cărţi. Când ai trăit toate astea, altfel preţuieşti oamenii şi viaţa. Eu mă bucur şi pentru simplul fapt că aud dimineaţa păsările cântând atât de frumos. E un lucru care mă încarcă extraordinar, mie nu-mi trebuie şedinţe la psiholog sau la psihiatru.

Citiţi şi:

Felicia Filip şi Cristian Mihăilescu, premiaţi în America


Dar o iubire adolescentină, ingenuă, aţi trăit în liceu?

Sigur că da. Eram la liceu, iar printre colegii mei era unul foarte bun şi foarte drăguţ. Pe mine însă nu mă prea interesau lucrurile acestea, eu voiam să studiez. Nu eram ca celelalte colege, care mai de care mai cochetă. Îmi prindeam părul ca şi acum, luam vioara, aveam degetele pline de bătături, pentru că trebuia să studiez. Astea erau lucrurile pe care le făceam, ideea de muncă pe care o moştenisem de la părinţi. Ei, cu toatea acestea, m-am trezit muşcată de nas de... acel coleg. A fost declaraţia supremă! (râde).

Aţi cunoscut mari nume ale scenei internaţionale, printre care şi soprana Monserrat Caballe.

 Oamenii de valoare nu sunt pretenţioşi, preţioşi, afectaţi, scumpi la vedere şi la vorbă. Sunt oameni normali, oameni care au relaţii cu toată lumea. Asta am reuşit e să constat de-a lungul carierei mele, întâlnindu-mă cu mari valori. Pe doamna Monserrat Caba­lle am cunoscut-o când am cântat împreună la Londra, la Covent Garden. Ea reprezintă o permanentă stare de spirit pozitivă. În momentul în care a apărut în acea sală imensă de repetiţii în care mă aflam şi eu, a umplut acel spaţiu  zâmbind, râzând, transmiţând o energie care nu se poate cuantifica. Trebuie trăită. În sala aceea era schiţat şi un decor, model după care urma să fie construit şi decorul propriu-zis. În momentul în care s-a suit pe scenă, decorul s-a găurit. A izbucnit în râs, o explozie. Aşa a tratat ea situaţia res­pectivă. Toată lumea a râs. A fost o adevărată lecţie, pe care o ţin minte şi acum: cum trebuie să reacţionezi când ai greutatea pe care o are ea şi la propriu şi la figurat. Cu asta te naşti. Sunt date pe care le ai sau nu le ai.

Cum a fost întâlnirea cu ea?

Eu mi-am început cariera internaţională în 1991, iar pe Monserrat Caballe am întâlnit-o în 1992. Acest monstru sacru a stat în culise cât am fost pe scenă, iar când am ieşit în culise mi-a spus: Eşti fantastică! Sei un cavallo di scena! Ea, de la înăţimea ei, de la experienţa şi valoarea ei, mi-a spus asta mie, o tânără care făcea primii paşi în profesie. Cel mai greu lucru pe care trebuie să-l fac atunci când merg la un interviu este să vorbesc despre mine. Cum să fac asta? Mi-e greu să vorbesc despre mine pentru că momentele prin care mă puteţi înţelege şi cunoaşte sunt, uneori, şi laudative. Fără falsă modestie, nu e uşor!

Cum vă pregătiţi pentru un rol?

În primul rând, trebuie să ai un psihic echilibrat. Apoi e vorba de sănătatea fizică: trebuie să duci o viaţă foarte drămuită, să nu pierzi nopţi, să nu bei, să nu fumezi. Contează să ai nişte valori ale tale, chiar dacă n-ai nimic în buzunar. În drumul tău întâlneşti răscruci, ai posibilitatea de a opta. Important e ce alegere faci. Indiferent de rezultat, trebuie să ştii să-ţi asumi destinul, să nu cauţi scuze şi vinovaţi în afara ta.

Pentru dumneavoastră şi soţul dumneavoastră, regizorul Cristian Mihăilescu, se aplică sintagma „la bine şi la greu". Aţi trecut peste multe momente dificile împreună. Multe cupluri nu trec aceste teste... Cum aţi reuşit?

Oficial suntem împreună de 20 de ani, ne-am căsătorit civil în 1991şi religios un an mai târziu. Dar ne ştim de mult. Înainte de căsătorie a fost o perioadă absolut splendidă, în care ne căutam unul pe altul, ne ghiceam, era o nebunie... În continuare ne surprindem unul pe celălalt, încă nu am descoperit totul. Însă nici în viaţă, nici în profesie, nu e totul roz. Nu poţi fi tot timpul sus. Chiar şi succesul poate deveni o piatră prinsă de picioare dacă nu ştii cum să-l gestionezi. Iar în momentele de ameţeală, atunci când eşti acolo, sus, sau de încercare, de ocnă, cine e lângă tine, cine te-ajută? Dacă în momentul în care te pregăteşti să te-arunci în gol nu este lângă tine cineva care să-ţi spună, cu dragoste, cât eşti de bun, ai pierdut. Dumnezeu m-a iubit atât de tare încât am avut  lângă mine pe cineva care să mă menţină în echilibru. Iar eu, la rându-mi, mă străduiesc să fac acelaşi lucru.

Soţul dumneavoastră mărturisea recent că nu v-aţi certat niciodată în cei 20 de ani de căsătorie.

Aşa este! Depinde însă şi de context, depinde ce vrei să demonstrezi. Eu aş putea să susţin o anumită idee, dar el îmi aduce argumente prin care îmi demonstrează, să zicem, contrariul. Şi-atunci îi dau dreptate fără ezitare. Şi reciproca este valabilă. Trebuie să ai curajul să-i spui celuilalt: Nu ai dreptate, nu e bine ce faci. Bineînţeles să şi argumentezi ceea ce spui. Şi-atunci, chiar dacă nu-mi convine ce-mi spune, prin argumentarea pe care mi-o aduce, îmi dau seama că are
dreptate.

În replică

" E o voce nepereche şi sigur că piesele cântate împreună au prins foarte bine şi ne-au deschis atât nouă, cât şi doamnei Filip, un public nou - de operetă, respectiv de rock. "
Cristi Minculescu solist Iris

Obiectul Adevărului

image

"Cartea «Divines Divas», apărută la Editura Gallimard. Am găsit-o din întâmplare într-un aeroport, într-o librărie. Nu ne venea să credem. Eu sunt pe prima copertă, iar pe coperta a doua e Maria Callas. "

„Publicul nu poate fi păcălit"

Aţi fost numită „regina Traviatei". Vă este rolul Vio­lettei cel mai drag?

 Mă aflam la Toulouse, pentru montarea operei „Traviata". Existau două distribuţii, iar reprezentaţia din acea seară trebuia susţinută de colega mea. Ea s-a îmbolnăvit şi a anunţat foarte târziu acest lucru, cu puţin timp înaintea începerii spectacolului. Cristian venise şi el la Toulouse şi am ieşit să ne plimbăm. Numai că a început ploaia şi ne-am întors la hotel să luăm umbrelele. Când am intrat în cameră, a sunat telefonul: „Doamna Felicia Filip, în jumătate de oră va rugăm să fiţi la teatru, pentru că veţi juca în spectacolul din această seară". A doua zi, presa franceză titra: „Noua regină a Traviatei este româncă". Violetta din „Travia­ta" este rolul care m-a creat. Însă am iubit fiecare rol pe care l-am interpretat, a făcut parte din mine, l-am simţit în fiecare fibră din mine, în carne, în sânge.

image

Testul Adevărului

image

Vă transpuneţi total când sunteţi pe scenă?

Mă transpun în sensul în care ceea ce fac pe scenă ajunge direct în inima celor care mă ascultă. Însă eu nu sunt personajul! Eu sunt Felicia Filip, artista care interpretează acel rol... Dacă devii una cu personajul, deja ai o problemă psihică. Profesia noastră este una de vocaţie: eşti dedicat sută la sută, dar nu aştepţi nimic în schimb.

Nici aplauze, nici aprecierea publicului?

Acela este darul care se întoarce spre noi şi care nu poate fi cuantificat. Publicul nu poate fi păcălit, iar scena e „groapa cu lei". Acolo şi o ezitare poate fi aplaudată, pentru că atunci când o ai, face parte din viaţa ta, pe care o dăruieşti publicului. Cei din sală o receptează ca pe un dar, nu ca pe ceva care nu trebuia să se întâmple. E un fel de circuit închis între artist şi public, în care nu există monedă, plată sau răsplată. Sunt lucruri care nu pot fi explicate în cuvinte, repet.

Care credeţi că e menirea dumneavoastră?

În meseria noastră, nimic din ceea ce faci nu poate fi prins cu mâna, nu e material. Este, în primul rând, un dar pe care ţi-l oferă Dumnezeu, o stare pe care n-o poţi explica prin cuvinte. Este un limbaj al celor care pot trăi aşa ceva. În momentul în care cânţi, simţi că te desprinzi de pământ. Eşti un sacerdot în faţa misiunii sale sacre.

"E un fel de circuit închis între artist şi public, în care nu există monedă, plată sau răsplată. Sunt lucruri care nu pot fi explicate în cuvinte.''

Mai multe - Vedete

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite