Ioan Isaiu: „Toate blonduţele de pe micul ecran sunt vedete. Atunci noi ce mai suntem? Salahori?“
0
La 44 de ani, cu o viaţă împărţită între scena teatrului şi platourile de filmare, actorul a revenit în centrul atenţiei în telenovela „Îngeri pierduţi“, în rolul unui bărbat ce iubeşte două femei.
Actoria este o meserie versatilă ce-i permite artistului să cunoască oameni noi şi, mai ales, pe sine, dar şi un domeniu minuţios ce necesită concentrare şi profunzime. De asta e convins şi Ioan Isaiu, protagonistul telenovelei ce rulează la Acasă TV, de luni până joi, de la 20.30, şi care s-a inspirat din campania Ştirilor Pro TV, „Tu ştii ce mai face copilul tău“, câştigătoare a premiului International Emmy Award News, în 2008. Artistul ştie că nu ar fi devenit unul dintre preferaţii producătorilor dacă nu şi-ar fi luat în serios cel mai important rol, cel din viaţa personală, şi dacă nu şi-ar fi asumat riscul de a începe de la zero când s-ar fi putut rezuma la confortul unei cariere stabile.
„Adevărul“: Cum îl descrieţi pe Alex, protagonistul din „Îngeri pierduţi“, care se îndrăgosteşte de două femei?
Ioan Isaiu: Alex e un om rupt din viaţă, pentru că iubirea te ia pe nepregătite întotdeauna, nu trebuie să-ţi programezi să iubeşti. Iubeşti, pur şi simplu, pentru că există o întâlnire şi o chimie. El e prins în două relaţii. Pentru Ştefana (Ioana Ginghină – n.r.) are, mai mult, recunoştinţă. El încă e în această relaţie în momentul în care se îndrăgosteşte cu adevărat de Cristina (Diana Dumitrescu – n. r.). Ştefana se va dovedi o scorpie, aşa că n-o să sufere nici telespectatorii când se va despărţi de ea.
Aţi spus că, în ultima vreme, ofertele actoriceşti pe care le-aţi primit au fost mai mult de Don Juan şi că astfel de roluri nu vi se potrivesc. Cât se apropie Alex de această tipologie?
Întotdeauna am fugit de rolurile astea, dar Alex nu e un cuceritor, e un om pe care-l întâlnim şi pe stradă sau în cercul nostru de prieteni. Un Don Juan este un bărbat care poate să provoace un oarecare tremur în inima unei femei. El doar doreşte să-şi împlinească iubirea.
Cât regăsiţi din Alex la personalitatea dumneavoastră?
Noi nu ne regăsim în personaje, mai degrabă, personajele se regăsesc în noi, pentru că le oferim chipul nostru, vocea noastră. Noi încercăm să ne apropiem de atitudinile lor. Nu pot să spun că mă contopesc sau că mă regăsesc într-un personaj sau altul.
Mulţi zic că actoria le oferă posibilitatea de a-şi descoperi noi laturi ale personalităţii, de a refula şi, până la urmă, de a trăi mai multe vieţi într-una singură. La dumneavoastră cum a fost?
Asta e şansa actorului pentru că ajunge la un moment dat, în procesul repetiţiilor când caută un personaj care nu are nimic de-a face cu sine, dar, totuşi, regăseşte multe în subsidiar.
Unii actori spun că intră atât de bine în pielea personajelor încât îşi confundă viaţa personală cu cea de pe scenă.
Cred că ar fi schizofrenici dacă ar spune asta. În meseria asta ai nevoie de detaşare. În momentul în care te dezbraci de un personaj într-o cabină de teatru sau în culise, e bine să-l laşi acolo. Pentru că eu, dacă aş fi păstrat haina lui Mitică Lăptaru (personajul din telenovela de epocă „Aniela“ - n. r.), nu cred că m-ar fi ajutat prea mult, cu toate că a fost o mare bucurie să-l interpretez pentru că am ieşit dintr-un calapod. Din moment ce publicul m-a perceput ca având mai multe roluri de băiat bun şi suferind, am avut posibilitatea să râd mult la filmări şi să mă joc cu parteneri pe măsură, cu Diana (Dumitrescu – n. r.), cu doamna Stela (Popescu – n. r.). Am fost o gaşcă frumoasă de nebuni. Întotdeauna e o provocare un rol de compoziţie, pentru că acolo trebuie să îmbraci personajul, să intri în pielea personajului pe deplin, ca să nu te mai găseşti tu pe tine, după aceea.
Aţi revenit pe scena teatrului, cu trei piese principale în ultima perioadă, „Menage a trois“, „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea“ şi „La mine sau la tine“.
Da, şi mai am acum două piese.
Ioan Isaiu şi Ioana Nedelea în "Conu' Leonida faţă cu reacţiunea". FOTO fotomagica.ro
Ce v-a determinat să reveniţi? Aţi spus că nu v-ar mai tenta teatrul.
Am spus că nu m-ar mai tenta să mă angajez la teatru. Câteodată, au fost spectacole private, cu un număr nelimitat de spectacole. Nu cred că aş putea să mai intru în programul unui teatru. Iubesc în continuare teatrul la fel de mult. Fiind implicat în televiziune, mi-am dat seama ce greu le e colegilor mei care au un program. Încurci o echipă de oameni care te aşteaptă la filmare şi e o luptă continuă între cele două programe. Aşa că, îmi aleg eu momentele mele de pauză din televiziune, în care mă pot desfăta în teatru şi mă opresc puţin când am de lucru în televiziune.
Publicul cere foarte mult cancan, pentru că a fost obişnuit cu multă bălăcăreală, cu scandaluri gratuite, contrafăcute, dar toate trec. Sunt valuri şi valuri. Eu zic că o să ne întoarcem la valoriLE adevărate, pentru că ţara asta are nevoie de valori adevărate, nu de vedete. E plină piaţa de vedete.
Unde vă regăsiţi mai mult, în teatru sau în televiziune?
Mă regăsesc în profesie, nu în modul de manifestare artistică. În teatru îmi place acea lună, o lună şi jumătate de laborator. Ai timp să aprofundezi foarte mult. În televiziune e alt ritm, repeţi, repeţi până începi filmările şi pe urmă trebuie să le iei din mers, să-ţi pui mecanismele în funcţiune mult mai rapid decât în teatru.
Dar ca apropiere faţă de public înclinaţi către o producţie TV, urmărită şi de milioane de telespectatori, sau către o piesă de teatru cu un auditoriu restrâns?
Cred că amândouă, în egală măsură. În teatru ţi se oferă acel feedback imediat din partea publicului, e o provocare mai directă. Dar, în acelaşi timp, să nu fim ipocriţi, actorii s-au făcut actori pentru a ieşi din anonimat. E plăcut să vezi că publicul, peste ani, te-a reţinut şi-ţi zic pe stradă: „O! «Îngeraşii», O! Mitică, ce ai slăbit!“. E plăcut. Oricum, eu sunt un om foarte sociabil şi mă opresc şi cu prietenul meu din colţ care-mi vinde pâine, şi cu vecinul care-şi creşte căpriţele, n-am nicio problemă. E bine să nu uiţi că nu eşti cu nimic superior celor care te privesc la televizor, dacă le apari în faţă.
În teatru, spectacolul final se desfăşoară sub ochii privitorilor, iar pentru o telenovelă puteţi repeta până când scena finală iese foarte bine.
Sau, câteodată, nu, pentru că nu ai timp. Îţi iese din prima, dar eşti mult mai concentrat. În televiziune nu ai timp pentru timpii morţi, pentru că în spatele tău stă o armată de oameni care nu au timp să se gândească dacă ţie îţi merg rotiţele suficient de bine. În teatru ai timp să te lăfăi. Oricum, personajele din teatru sunt, uneori, mai complexe, câteodată trebuie să elaborăm un personaj din teatru pe care nu-l vei întâlni niciodată în viaţa reală, un personaj fantasmagoric. În teatru îmi place laboratorul, iar în televiziune îmi place munca, îmi plac echipa, furnicarul ăsta. Mi-a plăcut să fac televiziune, la nivel semi-profesionist ca angajat al Teatrului din Cluj, mi-a plăcut în faţa camerelor.
În 2004, „Numai Iubirea“ era o premieră, fiind prima telenovelă românească, într-un context în care poveştile din America Latină aveau mare succes. Între timp, producţiile noastre s-au diversificat şi au prins avânt serialele turceşti şi cele sud-coreene. Cum s-a schimbat telenovela românească şi care sunt modelele ei de azi?
Comparativ, diferenţa consta în modul în care interpretau actorii. Dacă la sud-americani e foarte exagerată interpretarea, aici s-a mers pe stilul filmului, cu mijloace reduse de interpretare, dar, în acelaşi timp, cu cadrajul făcut foarte filmic. Cred că asta a avut de câştigat telenovela românească: calitatea şi faptul că în timp s-au mai adaptat noului. Ţin minte, când mă uitam la „Sclava Isaura“, eu chiar râdeam când vedeam cum interpretează. Mi se părea exagerat, foarte exterior. Cred că, cel puţin în Buftea, s-a format o şcoală foarte bună. Este echipă, sunt regizori, este un cast de actori destul de mare, de unde se pot face două-trei distribuţii pentru trei proiecte diferite.
Îmi aleg eu momentele mele de pauză din televiziune, în care mă pot desfăta în teatru. În televiziune nu ai timp pentru timpii morţi, pentru că în spatele tău stau o armată de oameni care nu au timp să se gândească dacă ţie îţi merg rotiţele suficient de bine. În teatru ai timp să te lăfăi.
Ce cer consumatorii de telenovele de azi?
Din păcate, publicul cere foarte mult cancan, pentru că a fost obişnuit cu foarte multă bălăcăreală, cu scandaluri gratuite, contrafăcute, dar toate trec. Sunt valuri şi valuri. Eu zic că o să ne întoarcem la valoriLE adevărate, pentru că ţara asta are nevoie de valori adevărate, nu de vedete. E plină piaţa de vedete, toate blonduţele de pe micul ecran sunt vedete, chiar dacă ele nu fac nimic. Atunci noi ce mai suntem? Salahori?
La un moment dat, aţi renunţat la actorie şi aţi început totul de la zero, peste ocean. Ce v-a determinat?
Dorinţa de a experimenta ceva nou. Profesional, eram împlinit, aveam în şase ani 20 de roluri, începusem să colaborez şi cu televiziunea locală, dar mă apropiam de vârsta de 30 de ani şi voiam să experimentez, să ies din ţară, să-mi împlinesc destinul şi în altă parte. La momentul respectiv, nu prea se mişca nimic în ţară, în '99, trecuseră aproape 10 ani (de la Revoluţie - n. r.) şi nu văzusem nicio schimbare. M-am bucurat şi de experienţa în străinătate. Am lucrat în Noua Zeelandă ca barman, am mai făcut nişte studii de masterat în marketing-management, după care m-am întâlnit cu un om deosebit în Singapore şi am deschis împreună o agenţie de impresariat artistic. Am avut şansa să aduc şi formaţii româneşti, cu repertoriul în limba engleză. Au fost Sistem, Sensor şi Amadeus, toate trei au avut succes. Destinul a făcut să mă întorc tot aici şi iată-mă, din 2005-2006.
Cum v-aţi simţit acolo?
M-am simţit liber. Munceam, dar nu simţeam truda. Pregăteam un concert, după care stăteam în pregătire pentru altul încă două luni, călătoream. Eu am fost îndrăgostit întotdeauna de Asia şi de aceea, am vrut să ajung acolo, din Noua Zeelandă. M-am simţit ca acasă când am ieşit din aeroport, din Singapore. E o societate cosmopolită şi te simţi binevenit.
Cum v-a ajutat toată povestea asta?
M-a ajutat foarte mult ca actor şi să mă dezvolt foarte mult pe interior. Te ajută să vezi cât mai mult, să călătoreşti, pentru că atunci imaginaţia ta va fi mult mai bogată şi când ai o provocare, poţi să o faci mult mai uşoară.
Ce v-a determinat să reveniţi în ţară?
Venisem să-i aduc pe cei de la O-Zone, cu un turneu, şi am ajuns cu un bun prieten la un casting. Acolo, oamenii m-au momit. A doua zi am primit un telefon că aş fi primit un rol principal. Nu mai jucasem de cinci ani, mi-era o poftă nebună de joc şi i-am zis colegului meu din Singapore: „Durează cam trei luni, prin octombrie va fi gata, numai bine ca să pregătim concertele de Crăciun“. El mi-a spus: „Ştiu cât ţi-ai dorit, după trei luni te întorci“. S-au făcut trei luni, s-au făcut opt şi uite aşa au trecut zece ani.
Vă gândiţi să vă mai întoarceţi?
Mă gândesc să repun în funcţiune, nu trebuie neapărat să mă mut acolo. Pot să locuiesc acolo trei luni pe an. Aştept să vină aici în iarnă.
Care este diferenţa dintre Ioan Isaiu căsătorit, la 44 de ani, şi Ioan Isaiu burlac, la 30, de exemplu?
Sunt un om care-şi asumă responsabilităţile şi în momentul când mă implic în ceva, mă iau în serios. Sunt un tip căsătorit care are un cămin cu cineva şi care-şi doreşte şi un copil. Am avut norocul să găsesc pe cineva care lucrează tot în branşă şi care ştie cât de apucat poate să fie un actor şi are încredere în mine.
Se încarcă comentariile...
