INTERVIU Cezar Ouatu, Partea I: „Am fost exmatriculat pentru că ridicam fustele fetelor. Nu eram singurul, dar eu eram băiatul lui Florin Ouatu“

Cezar Ouatu FOTO Andrada Mihăilescu

Contratenorul Cezar Ouatu (38 de ani) ne-a împărtăşit detalii inedite din copilăria şi adolescenţa sa, marcată de studiul conştiincios al pianului, dar şi de năzbâtii.

Cu o mamă cu o voce deosebită, pe care a şi moştenit-o, şi cu un caracter „spartan“, care l-a îndemnat la studiu, şi cu un tată virtuos al flautului, micuţul Cezar a început să cânte la pian încă de la şase ani, mult mai târziu descoperindu-şi şi aptitudinile vocale, dintr-o joacă. 

Deşi marcate de orele lungi petrecute învăţând să-şi mişte degetele pe claviatură, copilăria şi adolescenţa nu i-au fost lipsite de nebunii, reuşind chiar să fie exmatriculat.

Deşi s-a născut în comunism şi a crescut în anii grei de după Revoluţie, Cezar Ouatu recunoaşte că a fost un privilegiat, deoarece tatăl său era profesor în Austria şi a avut grijă să nu-i lipsească nimic. Ba chiar împărţea cu prietenii de la bloc bunătăţile pe care le primea, iar mai târziu, în liceu, a devenit un „afacerist“ de succes, dând în chirie jocurile sale.

Tatăl i-a fost cel mai bun prieten şi tot el l-a încurajat să-şi exploateze vocea, astăzi fiind unul dintre cei mai apreciaţi contratenori din România şi nu numai. În partea a doua a interviului, Cezar Ouatu a vorbit despre perioada grea, dar şi frumoasă din Italia, despre revenirea în România, dar şi despre recitalul de muzică barocă pe care îl va susţine alături de pianista Ioana Maria Lupaşcu pe 1 noiembrie, în Sala de Marmură a Palatului Cercului Militar Naţional.

„Adevărul“: Te-ai născut la Ploieşti. Cum îţi aminteşti locul în care ai copilărit?

Cezar Ouatu: E un loc de care mă leagă foarte multe, în primul rând din punct de vedere sentimental, tot ce înseamnă copilăria mea, tot ce înseamnă ascensiunea mea de la micul artist Cezar la ceea ce sunt astăzi. Sunt legat de mai multe zone din Ploieşti: cartierele Malul Roşu şi 23 August, actualmente Păltiniş, liceul de artă, actualmente Colegiul de Artă „Carmen Sylva“. Plus că am rămas cu foarte mulţi prieteni. În ziua de astăzi şi în societatea asta bezmetică noţiunea de prieten adevărat s-a cam pierdut, dar, mă rog, să spunem că am mulţi amici, camarazi din copilărie cu care mă mai întâlnesc. Deseori când merg la Ploieşti facem şuete la scara blocului, stăm la un pahar de must sau mâncăm seminţe, dar nu la modul needucat, sau pufuleţi, pentru că eu sunt mare amator de pufuleţi. 

S-a schimbat percepţia lor despre tine, acum că eşti persoană publică?

Îţi dai seama că mulţi dintre cei cu care am copilărit au rămas la un anumit nivel, percepţia lor faţă de mine este una de „wow“, dar ei ştiu că, de fapt, nu am uitat nicio secundă de unde am plecat. Poate au anumite percepţii ciudate, dar cred că ele dispar în momentul în care ne aşezăm la scara blocului şi stăm până la 2.00 noaptea născocind toate amintirile din copilărie.

Care sunt acele amintiri?

De exemplu, ne amintim cum jucam ceea ce azi se numeşte squash, adică jucam la perete tenis şi aveam tot felul de campionate. Eu eram foarte ofticos, nu ştiam să pierd. Şi ei ştiau că, în momentul în care trebuia să servesc ultima minge, mai aveam şi reacţii nebuneşti, mai aruncam cu racheta (râde).

Şi preferau să te lase că câştigi? 

Uneori, dar de obicei doar se fereau pentru că ştiau că urmează să arunc cu racheta. Eu sunt foarte legat de acest cartier numit Malul Roşu. „Malo Roso“, acum că mă ironizează mulţi cu acest episod italian (referire la „X Factor UK“, unde s-a prezentat drept italian – n.r.), numai că eu sunt foarte bine pus la punct cu autoironia, aşa că trec pe lângă mine aceste răutăţi. 

De ce e aşa important „Malo Roso“?

(Râde) Eh, Malul Roşu este un cartier de suflet, nu voi vinde niciodată apartamentul. A fost o lungă perioadă închiriat, cât am fost eu plecat în Italia, dar am decis să îl păstrez, pentru că simt acea energie, nu ştiu... Acolo adormeam zi de zi pe sunetul magic al flautului tatălui meu, acolo am studiat, am pus pentru prima dată degetele pe pian, am învăţat să cânt, să studiez, acolo am avut primele mele certuri cu mama, care era „spartanul“ familiei, dar care m-a ajutat foarte mult să ajung şi să fiu ceea ce sunt astăzi şi îi mulţumesc.

FOTO Arhivă personală Cezar Ouatu 

De la ce porneau certurile cu mama?

Mama ţinea foarte mult să studiez, era atentă la mine, să articulez la pian când cânt, plus că dacă nu-mi făceam lecţiile... Eu am crescut cu serialul „Dallas“, iar în momentul în care începea genericul muzical şi eu eram în cealaltă cameră, începea o adevărată criză dacă nu aveam temele făcute. Mama era cu ochii pe mine şi îmi spunea „dacă nu termini, nu vezi următorul episod din «Dallas»“. Deci, pe mine „Dallas“ mă motiva foarte mult. (râde)

Când ai început să studiezi pianul?

Din copilărie, de pe la 6 ani. Eu sunt pianist la bază, am terminat liceul ca pianist, am debutat la 14 ani cu orchestră, dirijată de maestrul Ovidiu Bălan, la Filarmonica „Paul Constantinescu“ din Ploieşti, unde, ca să vezi, după atâţia ani, am devenit şi coleg al colegilor tatălui meu şi solist vocal principal la Filarmonică, unde eu băteam holurile când eram copil, alături de tatăl meu, care a fost prim-flautist şi unul dintre veteranii acestei instituţii remarcabile, zic eu, astăzi numită Filarmonica „Paul Constantinescu“ din Ploieşti. Studiam foarte mult, până seara târziu. Pentru a mă perfecţiona ca pianist, eu am muncit foarte mult, am studiat câte şase-şapte ore pe zi, timp de vreo cinci-şase ani, mai ales în liceu când mă pregăteam de examenele de final de an. Cam aşa a decurs, studii şi toate nebuniile aferente unei copilării.

Ce nebunii făceai? 

Rupeam toţi pantofii şi adidaşii extraordinari pe care mi-i lua tatăl meu din Austria, unde a fost şi profesor de flaut la Academia „Mozarteum“ din Salzburg. Eu am prins o perioadă, să zic aşa, de umbră comunistă, dar nu am resimţit-o tocmai pentru că tatăl meu, lucrând în afară, îmi aducea tot felul de adidaşi, haine, de chestii d-astea faine pentru copii, eram vedetă în cartier. Şi nu numai în cartier, şi la Liceul de Artă. Dar eu luam toate încălţările bune şi le făceam praf la fotbal şi pentru maică-mea era nenorocire, îţi dai seama. Am făcut multe nebunii la viaţa mea. 

Ai fost deci un copil rebel.

Nu chiar rebel, adică nu am fost un copil dificil. Am  fost un copil, cred eu, normal. Am fost o dată exmatriculat, când eram mai mic, dintr-o tâmpenie, am şi uitat de ea. 

Ce ai făcut?

Pe la şapte-opt ani, eram toţi la uniformă, iar fetiţele erau în nişte fustiţe mai scurte, eh, şi ce mi-a trăznit mie prin cap? Să ridicăm fustele fetelor. Făceam asta cu un prieten, unul mai mare, până când a chemat-o pe mama la şcoală. 

Ai fost pedepsit?

Am fost pedepsit, exmatriculat. 

Şi de părinţi?

Nu, tata râdea de leşina, se amuza. Nu eram eu singurul care ridica fusta fetelor, dar eu eram băiatul lui tata, băiatul lui Florin Oautu. Tata a fost o figură emblematică în zona intelectuală prahoveană, prieten cu Nichita Stănescu şi, mă rog, un intelectual desăvârşit, era cunoscut şi eu eram băiatul lui Florin Ouatu şi, îţi dai seama, chiar dacă şi alţii ridicau fustele, se spunea mai ales de mine: „Cezar Ouatu, băi, ia uite ce a făcut ăsta“. 

Tu ce relaţie ai avut cu tatăl tău, dincolo de muzică?

Tatăl meu a fost mentor din toate punctele de vedere şi era acel om blând, era, după cum percepeam eu când eram mic, partea aceea blândă a balanţei, permisivă şi îmi era complice tot timpul. A fost un prieten foarte bun, un prieten pe care cu greu îl găseşti în ziua de astăzi şi nu a fost doar tată, chiar uneori uitam de noţiunea de tată. Eram foarte buni prieteni, îi găteam, aveam noi tabieturile noastre, cântam împreună. Da, un prieten în adevăratul sens al cuvântului. 

Îţi aminteşti cum ţi-ai câştigat primii bani?

Stai să vezi, eu eram un mare „business man“ deja de prin clasa a IX-a, tot datorită lui tata. Primii mei adidaşi Air Max, primiţi de la tata, au făcut înconjurul liceului, deci i-am purtat eu, după care i-am vândut unui prieten, după care ăla i-a vândut altuia, ajunseseră la a şasea mână. Tatăl meu îmi adusese Nintendo şi am avut primul joc „Super Mario“. Eh, vreau să spun că era furia totală, nimănui nu-i mai stătea gândul la ore sau la ce avea de făcut, mă aştepta tot liceul ca să închiriez jocul. 

Şi făceai bani din asta, adică?

Am făcut şi primii bani sau mergea pe troc. Dădeam jocul şi îmi dădeau sandwich sau ce aveau ei mai bun (râde), era tare asta, da. Dar, în general, pe bani. O altă chestie drăguţă a fost că Malul Roşu este lângă Şoseaua Vestului, iar acolo e plin de tei şi ne urcam în copaci, culegeam florile de tei şi le vindeam în piaţă.

Dar să înţeleg că nu ai simţit lipsurile comunismului, având în vedere că tata a lucrat în afară?

Eu m-am născut în ‘80, am prins doar câţiva ani. Sigur că şi după Revoluţie a fost o perioadă grea. Dar da, chiar nu am simţit, iar pentru asta îi mulţumesc lui Dumnezeu şi tatălui meu, că eu am avut de toate pe vremea când poate copiii nu aveau şi nu ştiau ce e aia o banană sau o portocală. Uite, o altă chestie. Eu aveam tot timpul borcane imense cu cremă de ciocolată şi vreau să spun că dimineaţa veneau, sub o formă strategică, mai mulţi copii la uşă şi mă întrebau: „Hai, vii afară?“. De fapt, „hai, vii afară“ era o strategie pentru a spune că vor cremă de ciocolată. Toţi veneau cu linguriţele de acasă. Mereu mi-o aduc aminte cu mulţi dintre cei alături de care am copilărit. De multe ori când mă mai duc pe acasă le mai zic „băi, hai că am în maşină borcanul cu cremă de ciocolată“. 

Deci tu nu ai fost printre copiii care stăteau la celebrele cozi.

Ba da, am stat şi la cozi cu mama, pentru faimosul lapte în sticlă de sticlă. Bine, că noi mai aveam şi nişte intrări, tata cunoştea oameni. Dar repet, tatăl meu locuind în Austria s-a asigurat să nu ne lipsească nimic. Iar când venea tatăl meu acasă, în Cartierul Malul Roşu era un fel festin, era petrecere. Toată lumea se aduna la scara blocului, care mai de care să ajute cu bagajul. Eu le împărţeam tot felul de bunătăţi, le mai dădeam. Frumoasă copilăria, adică ştiam să preţuim şi ceea ce aveam şi ceea ce nu aveam. Nu ştiu... tocmai că nu aveam foarte multe şi ceea ce aveam ni se părea incredibil. Astăzi avem cam totul la dispoziţie şi nu ne mai bucurăm. Ne închidem într-un gadget şi nu mai ştim să respirăm, să zâmbim. 

De ce crezi că s-a ajuns aici?

Păi s-a ajuns din cauza acestei tehnologii. Tehnologia şi cred că o percepţie greşită asupra democraţiei şi asupra a tot ceea ce înseamnă libertatea de expresie. Am văzut chestia asta. Spre exemplu, tata din punct de vedere socio-politic era „out of comunism“ şi tot ce însemna perioada aia şi oamenii respectivi. Mama, în schimb, este o adeptă şi a fost o fidelă susţinătoare a sistemului respectiv, nu neapărat că era vreo comunistă, dar era de acord cu ordinea, cu ideea că aveai un loc de muncă asigurat, că făceai o facultate. Apoi, sigur că e e bine să avem libertate de expresie şi să ne spunem opinia, dar mi se pare că uneori exagerăm şi parcă eram mult mai uniţi pe vremea aia. Acum mi se pare că suntem dezbinaţi rău de tot şi spiritul civic este sub nivelul cotei. Ideea de a-l ajuta pe celălalt cred că lipseşte cu desăvârşire şi risc să spun treaba asta trăind-o pe pielea mea, trăind-o ca român în diaspora, trăind-o ca român în România şi trăind-o mai nou şi ca persoană publică, văzând cât de cârcotaşi şi cât de răi putem fi uneori nefondat.

Te afectează?

Nu, nu mă afectează, tocmai, dar sunt un observator. Numai că eu, mulţumesc lui Dumnezeu, eu am un limbaj universal şi cred că muzica rămâne suverană şi oamenii rezonează, plâng sau râd în momentul în care cânt şi atunci cred că nu mai au timp de cârcoteli din astea. Dar da, era un pic mai multă ordine pe vremuri, asta clar. Dar nu o spun numai eu, o generaţie nu neapărat care a făcut parte din sistem, mama ştie mai bine sau persoanele care au o anumită vârstă.

Cu ce se ocupa mama ta?

Mama mea este inginer economist, dar cu o ureche muzicală foarte bună şi cu o voce foarte frumoasă. Tatăl meu era muzician, de la el am moştenit tot ce înseamnă artă şi muzicalitate, dar, paradoxal, tata nu avea o voce foarte bună. El era flautist, era un virtuos al acestui instrument, dar nu avea calităţi vocale bune. În schimb, mama are o voce de soprană, aşa. 

Înseamnă că de la mama ai moştenit vocea.

Exact, de la mama, chiar dacă nu este muzician, are ureche foarte bună şi o emisie vocală foarte frumoasă.

Şi nu s-a gândit niciodată să facă muzică?

Nu, am mai făcut noi împreună, mai cântăm, mai facem duete, pe care le-am dus chiar şi pe sticlă, la anumite emisiuni. E pasionată, îi place foarte mult.

Revenind la copilărie, ţi-ai petrecut vacanţele la ţară la bunici? 

Eu sunt unul din rarele cazuri de copil care nu a avut bunici. Aşa s-a întâmplat... Au  decedat... Mama m-a făcut şi la o anumită vârstă, la 36-37 de ani, şi nu i-am prins pe bunici. Eram foarte mic când erau încă în viaţă bunicii tatălui meu, iar bunicii din partea mamei au plecat înainte să mă nasc eu. Dar am avut şi eu „ţara mea“, să zic aşa, în Oltenia, la Orleşti, judeţul Vâlcea. Şi la Vâlcea am copilărit, mergeam pe la Mânăstirea Cozia şi în toate zonele alea. Iar pe post de bunici i-am avut pe unchiul şi pe mătuşa mea din partea mamei. La ţară scriam amintiri din copilărie şi îmi făceam compuneri la Română, acolo era sursa mea de inspiraţie. Şi îi aveam pe mama Margareta şi pe tata Rusu, unchii mei care m-au învăţat ce înseamnă să faci o sanie, să ne dăm cu sania, să mă ascund în pătul, în fân. Era şi este foarte frumos, pentru mine e o terapie să mă reîntorc în Orleşti, departe de haosul din Bucureşti. 

Cum ai început să cânţi şi cu vocea?

Dintr-o glumă am început să cânt cu vocea, luând-o în râs cu mai multe colege de-ale mele, făcând vocalize cu ele, atunci am început să-mi dau  seama că e interesant. Eu eram şi într-un cor, dar de la care chiuleam non-stop. Făceam vocalize, cântam şi cu mezzo-sopranele. Colegii mei în primă fază râdeau de mine. Până când tatăl meu, de fapt, mi-a zis „băi, vocea asta are mare tradiţie, vine din 1600 şi tot ce a însemnat fenomenul de eunuc, emiraţi, castraţi, Farinelli (celebru cântăreţ italian castrat – n.r.), baroc, Bach, hai să încerci pe zona asta“. Iar apoi am dispărut, am decolat spre Italia.