INTERVIU Andreea Esca: „Salariul meu a rămas o legendă“
0Cu entuziasmul unei adolescente dornice să descopere lumea şi maturitatea unei femei ce i-a aflat din taine, la 41 de ani, Andreea Esca vorbeşte despre bucuria de a munci şi responsabilitatea de a fi impecabilă, în direct.
Cu Andreea Esca ne-am întâlnit într-o seară de noiembrie. A apărut la interviu în nici zece minute după ce a terminat de prezentat ştirile – avusese timp să se şi schimbe într-o ţinută diferită - cu un tonus pe care cei mai mulţi dintre noi l-ar avea la ora 8.00 şi nu la 20.00, după o zi de muncă. Tasta Esc, încastrată într-un inel haios de pe degetul Andreei, ne reamintea pe cine avem în faţă, dar, cu toate acestea nu am descoperit o vedetă cu aură de simbol al Pro TV, ci o Andreea Esca disciplinată şi pregătită să facă perfect încă un lucru din viaţa ei. Pentru că ea nu ştie să facă altfel lucrurile, fie că este vorba de jurnalul de ştiri, de un interviu sau de dat cu aspiratorul. Poate şi din acest motiv, sau poate tocmai din acesta, Andreea Esca este cel mai puternic brand al postului Pro TV. Pe 1 Decembrie, ea îşi va saluta pentru a 18-a oară telespectatorii cu celebra frază „Bună seara, România. Bună seara, Bucureşti“.
„Adevărul“: Îţi vine să crezi că au trecut 18 ani de la prima emisie a Pro TV-ului?
Andreea Esca: Absolut deloc. Nici nu ştiu de când nu mai am eu 18 ani (râde). Dar nu ştiu când au trecut ultimii 18 ani. Poate şi pentru că fac ceea ce-mi place şi atunci nu intervine rutina, nu stai să te gândeşti: „Uite cât e ceasul, încă n-am plecat. Câţi ani au trecut? Mai fac şi eu altceva?“. Cred că te uiţi la ceas când începi să te plictiseşti la muncă.
Tu te-ai plictisit vreodată?
Absolut niciodată. Poate pentru faptul că eu iubesc poveştile, mă hrănesc cu ele. Am o prietenă care-mi spune: „Măi, dacă te las două minute în staţia de autobuz, te găsesc vorbind cu cineva!“. Mi se par fascinante vieţile oamenilor, iar oamenii simpli au cele mai interesante poveşti. Ştirile Pro TV sunt nişte poveşti făcute după nişte poveşti şi, chiar dacă ai impresia că faci în fiecare zi acelaşi lucru, de fapt, e altceva.
La prima întâlnire, Sârbu îmi spunea că va veni lumea cu miile în curte la Pro TV, că vom scoate oamenii în stradă de Revelion, că vom da autografe pe poze cu noi. Ni se părea ceva de Hollywood. Toate lucrurile acestea s-au întâmplat.
Revenind la acel 1 Decembrie 1995. Cum ai ales sacoul, celebrul sacou roşu? Cum s-a născut salutul Bună seara, România. Bună seara, Bucureşti? A fost spontan sau stabilit dinainte?
Cred că salutul a fost inventat de domnul Sârbu, într-o şedinţă. Înainte de 1 Decembrie am făcut jurnalul de vreo 15 ori, dar în ultima noapte l-am schimbat complet. Cred că el a ales formula aceea de salut, dacă-mi amintesc bine. Sacoul eu mi-l cumpărasem. De fapt, avea şi-o fustă, era un compleu (râde). Mi l-am luat de la un magazin de pe Calea Victoriei şi, ca să păstrez tradiţia, m-am gândit să apar mereu în el, de 1 Decembrie. A mai suferit nişte modificări, l-am mai aranjat puţin, că îmbătrânise catifeaua aia neagră de la guler, l-am mai strâmtat, că am mai slăbit. Sacoul a fost pur şi simplu o întâmplare.
1 Decembrie este o dublă aniversare. De ce te simţi mai apropiată, de naşterea Pro TV-ului sau de Ziua Naţională a României?
Cea mai puternică semificaţie o are ziua Pro TV-ul, 1 Decembrie 1995, pentru că eu am mai trăit Ziua Naţională şi pe 23 august, deci nu e ca şi cum ar fi ceva de-o viaţă. Pentru mine, profesional şi chiar şi personal, - pentru că lucrurile se leagă între ele -, 1 Decembrie e ziua Pro TV-ului.
Mai ai trac în momentul în care auzi în cască „Intrăm în direct în zece secunde“?
Probabil că nu mai am tracul pe care-l are cineva aflat la început, dar atunci când am început, nu aveam absolut deloc emoţii, şi asta pentru că aveam 19 ani, iar la vârsta aceea cred că eşti complet inconştient. Nu realizezi că sunt atâţia oameni care se uită la tine, care depind de ceea ce spui tu, nu realizezi că te poţi face de râs, eşti foarte relaxat. La 19 ani, eu eram o persoană căreia îi plăcea să vorbească şi mi se părea extraordinar că cineva mi-a oferit posibilitatea să vorbesc singură cât vreau. Cu vârsta am avut mai multe emoţii, pe măsură ce am realizat responsabilităţile pe care le am, dar atunci nu mă gândeam la câţi oameni se uită. Nici acum nu mă gândesc. Trebuie să faci lucrurile perfect, indiferent că ai un telespectator sau un milion de telespectatori. Da, am emoţii, dar sunt emoţii constructive, nu din acelea care să mă panicheze sau să mă influenţeze.
Cum reuşeşti să faci lucrurile nemţeşte de fiecare dată?
Mai greşesc şi eu, mai am bâlbe, că nu sunt chiar robot. Mă concentrez, intru în poveste, dar nu sunt perfectă şi nici nu cred că cineva caută perfecţiunea într-un om, că atunci ar fi chiar plictisitor.
Ai scris într-un editorial că, orice s-ar întâmpla, iubeşti România. Ce-ţi place cel mai mult aici?
Mie-mi plac românii foarte mult, cu toate lucrurile care se întâmplă, bune, rele. Mi se par extraordinari, mă surprind mereu, sunt oameni foarte pasionali. Aici, când te cerţi, te cerţi până te omori, când iubeşti, iubeşti la nebunie, iar mie-mi plac lucrurile astea extreme, care te fac să simţi că trăieşti. Românii au simţul umorului, au multe calităţi. Dacă am fi un pic mai uniţi şi mai muncitori...
E un pic ciudat că-ţi plac extremele. Pari o persoană foarte echilibrată.
Da. Sunt o persoană echilibrată căreia îi plac extremele.
Te consideri un patriot?
Da. Cred că mulţi oameni ar trebui să regândească acest concept şi să nu-l mai vadă ca pe ceva fals. Trebuie să-ţi fie ruşine să spui că eşti patriot? De ce americanii sunt patrioţi şi noi nu putem să fim? Şi, mai mult decât atât, nu mi se pare normal să rămâi într-o ţară şi să spui toată ziua că nu-ţi convine şi nu-ţi place nimic. Dacă nu-ţi place, du-te! De ce stai?
Spuneai, la un moment dat că, după Revoluţia din ’89, Pro TV a fost cea mai importantă Revoluţie pentru români. De ce crezi asta?
Pentru că informarea este o putere extraordinară, iar felul în care noi am reuşit această revoluţie media după ’89 este acceptat de toată lumea. În momentul în care a venit Pro TV-ul cu acest tip de a informa oamenii, cu toate emisiunile sale, cu show-urile de divertisment, a fost o diferenţă ca de la cer la pământ. În anii aceia chiar a fost revoluţie.
Creatorul „maşinăriei“ Pro TV este Adrian Sârbu. Tu l-ai numit vizionar, l-ai comparat cu Jules Verne, dar alţi oameni care au lucrat cu el l-au descris drept un şef dur, dictator, chiar.
Mie nu mi se pare că un lucru îl exclude pe celălalt. Poţi fi un vizionar, un creator şi un om dur, în acelaşi timp. Fiecare are metoda lui de a conduce lucrurile, de a le organiza. Poate că unora li s-a părut dur, iar altora nu. Eu cred că este un om ferm şi că altfel nu ar fi putut face tot ceea ce a făcut. Trebuie să ai o fermitate a deciziilor, a felului în care conduci oamenii. Să ne-nţelegem, la vremea respectivă eram toţi nişte oameni care nu ştiau nimic pe lumea asta, nişte tineri care aveau nevoie de cineva care să-i ghideze, să-i călăuzească, să-i pună pe o linie.
Spuneai într-un interviu că la prima întâlnire cu Adrian Sârbu, în perioada SOTI, îţi povestea „lucruri parcă de pe altă planetă“. Cum a decurs acea întâlnire, ce aţi discutat?
Am discutat despre ce avea să fie Pro TV, lucruri care s-au şi întâmplat, absolut toate. Dar, la vremea respectivă, pentru mine şi cred că pentru oricine alcineva, acele lucruri erau SF.
Ai avut îndoieli, ţi s-a părut ciudat ceea ce-ţi spunea?
Nu că am avut îndoieli, n-am crezut, dar a avut, totuşi, ceva ce m-a convins să vin la Pro TV. Apoi, am început să cred, văzând că lucrurile se întâmplă. Îmi spunea că Pro TV va fi cea mai bună televiziune din România, că vom avea toată aparatura din lume, că va veni lumea cu miile în curte la Pro TV, că vom scoate oamenii în stradă de Revelion, că vom da autografe pe poze cu noi. Ni se părea ceva de Hollywood. Toate lucrurile acestea s-au întâmplat, dar pentru asta trebuie să ai viziune, să fii aventurier.
Ai citit, redactat, prezentat, editat supervizat mii de ştiri, cred. Există ştirea perfectă? Ce înseamnă ea?
Nu ştiu dacă există ştirea perfectă, fiecare are perfecţiunea lui. Cred că ştirea perfectă este aceea în care telespectatorul înţelege clar ceea ce vrei să transmiţi, care e făcută cu emoţie. E ca şi un cadou. Dacă vă întreb acum care e cel mai frumos cadou primit n-o să-mi spuneţi o păpuşă. O să vă aduceţi aminte cine v-a dăruit-o, când. Emoţia din spatele unui lucru e mai importantă decât lucrul în sine. Aşa cred că trebuie să fie şi o ştire.
Când eşti acolo sus, ai responsabilităţi şi ai senzaţia că duci în cârcă tot Pro TV-ul. Orice lucru pe care l-aş face greşit, cu siguranţă, s-ar repercuta şi asupra Pro TV-ului.
Când ai trăit cel mai intens, în această profesie?
Când România a intrat în UE, am avut transmisiuni live de la Bruxelles. Acolo a fost o nebunie. Ne căzuseră calculatoarele pe care scrisesem tot jurnalul chiar înainte de jurnal. Nu mai ştiam ce să fac, m-am apucat să scriu de mână, pe hârtie, intro cu intro, dar nu mai aveam timp... Aveam o variantă de back-up, cu Oana Andoni în studio la Bucureşti, dar nu puteam să suport ideea că ne-am dus până acolo, o echipă întreagă, că am muncit atât, am cheltuit atât şi că să nu intrăm. Şi atunci am zis: „Chiar dacă nu avem nimic, intrăm. Daţi-mi drumul pe post şi văd eu ce zic“. Pur şi simplu aşa aş fi intrat. De fapt, aşa am şi intrat. La primul intro am citit de pe foaie, am spus ce-mi mai aminteam. La a doua ştire, tipul care îmi dădea ştirile pe prompter – pentru că aveam inclusiv prompter acolo – a intrat în calculator, nu ştiu ce-a făcut, dar a început să meargă. A trecut, s-a terminat cu bine, dar atunci am simţit că murim acolo. Iar satisfacţia că a ieşit... nu pot să ţi-o descriu în cuvinte.
Mi-aduc aminte că abia mă cunoscusem cu Alex şi a murit prinţesa Diana. M-au sunat la 3.00 dimineaţa, m-am ridicat din pat şi am plecat. Cu ocazia asta, el a şi înţeles cu cine e, a fost clar de la început. Pe mine dacă mă suna domnul Sârbu şi-mi zicea „Vino acum că avem treabă“, mă îmbrăcam şi plecam. Aşa funcţionez, dar e pentru că-mi place ce fac, nu pentru că face parte din fişa postului.
Ce preferinţe are telespectatorul Andreea Esca?
Mă uit la tot felul de talk-show-uri, foarte multe din străinătate. Sunt nişte emisiuni foarte bune la francezi, cu un tip de entertainment care mie-mi place, în care vin oameni deştepţi, interesanţi, cu mult simţ al umorului. Aici (în România – n.r.), foarte greu găseşti oameni dezinhibaţi, care să aibă lejeritatea de a fi ei înşişi. La noi îşi pun tot felul de întrebări: „Dar cum să fac? Cum să zic să fie bine? Am stat drept? Oare ce-o să zică lumea?“ şi-atunci nu mai au relxarea aia... Poate că dacă ar fi relaxaţi ar fi nişte oameni extraordinari, dar o să vină şi asta cu vremea, încet-încet. Vorbeaţi mai devreme de Horia Brenciu (înaintea interviului – n.r.). Aşa ar trebui să fie lumea într-un talk show. Numai oamenii pe care îi simţi că sunt ei, chiar şi-atunci când sunt la televizor, îţi plac. Acesta e genul de emisiuni pe care mi-ar plăcea să le văd. Dar îmi place „România, te iubesc!“, pentru că-mi plac poveştile, îmi place „Vocea României“.
Cum reuşeşti să te menţii în vârf?
Încerc să fac cât pot de bine ceea ce fac şi dacă-mi iese sau nu, mă judecaţi voi. Eu sunt în faţa lumii, totul e foarte la vedere şi e simplu de cuantificat. Îmi place ceea ce fac şi sunt un om serios, dacă-mi dai o treabă, o fac bine, pentru că aşa am fost educată. Dacă mă pui să dau cu aspiratorul, o să dau până nu mai văd nicio scamă. Când m-am angajat la SOTI, am sunat-o pe mama să-i spun că o să prezint ştirile la 12 noaptea şi ea mi-a zis: „Nu te bucura, gândeşte-te bine dacă poţi să faci asta, pentru că va trebui ca în fiecare zi din viaţa ta, la o oră fixă, să fii perfectă şi nu interesează pe nimeni nici dacă ţi-a murit cineva, nici dacă te-a lăsat iubitul sau ai căzut. Nu îi interesează absolut deloc. Eşti ca un actor: ai un rol pe care trebuie să-l faci perfect, pentru că eu am plătit bani şi am venit la teatru să te văd şi nu mă interesează dacă tu n-ai chef să joci în ziua aia. Gândeşte-te bine dacă vrei să faci asta, pentru că dacă o vei face mediocru, mai bine îţi alegi altceva“.
Ai fost vreodată în ipostaza asta înainte de a intra la ştiri?
Da, sigur că da.
Cum ai trecut peste moment?
M-am gândit la ce mi-a zis mama şi la ce i-am promis. Au fost o grămadă de momente. De exemplu, când a murit bunica nici nu mi-a trecut prin cap să lipsesc. Asta cred că vine din educaţie, de când suntem mici. Mama a fost asistentă medicală de sală de operaţie şi a lucrat la Institutul Oncologic o viaţă întreagă, cu oameni bolnavi de cancer. Odată, când mi-a fost rău că venisem de la o petrecere şi nu dormisem, am sunat-o pe mama. O asistentă a chemat-o din sala de operaţie, iar eu i-am zis: „Mi-e rău, nu ştiu ce să fac“, la care mama mi-a răspuns: „De aia m-ai chemat la telefon? Eu am pe masă o femeie care e bolnavă de cancer. Crezi că e interesant ce spui tu? Ia nişte apă cu zahăr. Pa!“ şi mi-a închis telefonul. În secunda aia, am înnebunit că m-a lăsat pe mine, copilul ei, pentru un străin în operaţie. După nişte ani, mi-am dat seama că a fost o lecţie ce mi-a servit toţi ceilalţi 20 de ani. Mi-am dat seama că asta înseamnă să faci un job cu pasiune şi cu aplicabilitate, responsabilitate. Serviciul nu trebuie să-l faci cu ochii pe ceas, am venit, am făcut jurnalul, am plecat, la revedere.
Mama ta a delimitat foarte bine viaţa personală de cea profesională, dar în meseria de jurnalist, de multe ori, cele două se intersectează.
Mi-aduc aminte că abia mă cunoscusem cu Alex (Alexandre Eram, soţul – n.r.), eram împreună de foarte puţină vreme şi a murit prinţesa Diana. M-au sunat la 3.00, m-am ridicat din pat şi am plecat. Cu ocazia asta, el a şi înţeles cu cine e, a fost clar de la început. Pe mine dacă mă suna domnul Sârbu şi-mi zicea „Vino acum că avem treabă“, mă îmbrăcam şi plecam. Aşa funcţionez, dar e pentru că-mi place ce fac, nu pentru că face parte din fişa postului. Sunt convinsă că nu poţi să faci sacrificiile astea dacă nu-ţi place la nebunie ceea ce faci, cum nu cred că poţi să ai succes dacă nu faci ceva ce-ţi place foarte mult.
Mulţi vor să se remarce la TV, în showbiz, dar consideră că au nevoie de pile ca să răzbească. Ce îi sfătuieşti pe cei care visează la aşa ceva?
Eu n-am avut nicio pilă. M-am dus la un concurs cu un coleg de liceu care a văzut un anunţ la televizor şi mi-a zis să mergem. N-am spus, însă, niciodată „Nu“. Oricine mi-a propus orice, m-am dus. Că e bine, că nu-i bine, m-am dus ca la examen, că poate copiezi de la ăla sau poate ai căzut pe subiect. Desigur, noi nu comparăm media din ianuarie '92, când m-am dus eu, cu ce e acum. E mult mai greu acum să intri, ai alte repere, ai altă concurenţă, alte cerinţe. Noi eram nişte pionieri, încercam să facem după ureche. Cum televiziunea e o treabă la vedere, pilele nu te ajută decât să intri, eventual. Pe tine te văd telespectatorii dacă eşti sau nu bună, deci pilele nu te ajută la nimic când eşti la vedere.
Eşti la Pro TV de la început şi, de-a lungul celor 18, ani au plecat oameni importanţi, de la Lucian Mândruţă la Teo. Întotdeauna s-a zis că trustul Pro creează vedeta, dar, în cazul tău se spune că ar fi un cutremur dacă ai pleca.
Nu se poate pune problema aşa. Adevărul este că brandul susţine oamenii şi oamenii susţin brandul, e o legătură foarte puternică, reciprocă. Eu sunt aici de când nu era Pro TV-ul, ne-am făcut împreună, ne-am crescut unul pe celălalt, am construit împreună. Eu n-am venit la Pro TV, eu am venit la nimic, la Canal 31 pe care l-am făcut Pro TV, împreună, desigur, cu alţi colegi ai mei. Cu siguranţă depindem unul de celălalt, dar nu cred că se poate pune problema atât de tranşant: dacă mâine nu mai e Pro TV, nu mai există Andreea Esca sau dacă nu mai e Andreea Esca nu mai există Pro TV. Cred că suntem împreună un brand puternic şi că, desigur, fiecare la rândul lui, a reuşit să demonstreze că are valoare.
Care este concurenţa pentru Andreea Esca?
Sincer, concurenţa mea sunt eu. Dacă greşesc eu, mă supăr mult mai rău decât dacă e unul mult mai bun decât mine. Dacă greşesc, îmi dau seama că am făcut o prostie şi mă enervez pe mine că n-am fost atentă, sunt mult mai dură cu mine decât sunt cu alţii, dar nu sunt genul care se culcă pe o ureche. Sunt foarte atentă la tot ce se mişcă în jur, tot timpul sunt atentă, chiar dacă nu pare, observ absolut orice.
Pentru cei mai mulţi telespectatori, eşti emblema Pro TV-ului. E un statut onorant, dar poate deveni copleşitor?
Da, e foarte greu, pentru că e mult mai uşor să ajungi sus şi e mult mai greu să te menţii. Dar când eşti acolo sus, ai nişte responsabilităţi şi ai senzaţia că duci în cârcă tot Pro TV-ul. Orice lucru pe care l-aş face greşit, cu siguranţă, s-ar repercuta şi asupra Pro TV-ului. Pe de altă parte, nu sunt un om care face lucruri ilegale.
Pe lângă responsabilitatea pe care o ai, pentru că reprezinţi unul dintre cele mai mari trusturi, care ar mai fi dezavantajele statutului de persoană publică?
Când îţi place ceva, nu prea sunt dezavantaje. Nu pot să fiu ipocrită să spun că mă deranjează când cineva mă opreşte pe stradă că vrea să facă o poză cu mine, pentru că îmi face foarte mare plăcere. Mi se pare super să vrea cineva să facă poză cu tine, să-ţi ia autograf, mi se pare extrem de onorant. Mi se pare un mega-privilegiu să te iubească atât de multă lume. Sigur că poate când merg cu maşina şi mă scarpin în cap şi mă pozează cineva, mă deranjează, dar nu poţi să le ai pe toate. Lucrurile se plătesc undeva.
De ce e atât de important pentru ţară salariul Andreei Esca?
Pentru că e o legendă şi oamenii vor să descifreze legendele. Am şi zis odată că într-o zi l-aş publica, dar sunt convinsă că oamenii ar zice că nu e ăsta şi tot n-aş ajunge nicăieri. Atunci, îmi place să păstrez legenda, că mă distrează şi pe mine. Nici nu ştiu de unde a pornit toată asta, cred că de când am început. Eu am crezut că a trecut, dar nu, şi zilele trecute, vorbeam cu un şofer care-mi spunea că l-a întrebat un poliţist ce salariu are Andreea Esca.
Cu Huidu şi Găinuşă ai apucat vreodată să tranşezi cazul celebrei casete?
Nu. Atunci m-a deranjat faptul că gluma lor a fost un exemplu de necolegialitate şi că bucăţica de material era din afara programului. E ca şi cum eu te-am prins pe tine la baie făcând pipi înainte să intri în jurnal şi am dat pe post. Dacă dai din timpul jurnalului, cum dă despre toată lumea, că ai greşit, că te-ai înecat, e OK, dar când dai din viaţa mea personală, că n-ai de unde altundeva să dai, că nu găseşti altceva, mă deranjează. Atunci eram şi însărcinată cu Alexia, în cinci luni, şi am perceput gluma foarte rău.
Dar ai aflat care a fost modul în care a ajuns caseta la ei?
Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Nu cred în scenarii, că a dat-o cineva, chiar cred că a fost o întâmplare, că o fi scăpat pe cablu şi a ajuns la ei. Nu cred că a făcut-o cineva în mod intenţionat. Sincer. Şi asta a rămas la fel ca şi cea cu salariul: într-un fel m-am remarcat şi eu cu glumele (râde).
Copiii mei, deşi sunt privilegiaţi, cresc ca nişte copii normali şi fac cursuri la şcoli publice. Eu nu-i cresc într-un glob de cristal tocmai pentru că nu ştii mâine ce se întâmplă şi nu trebuie să fii ceva datorită părinţilor tăi.
Pe Facebook eşti deschisă în faţa publicului şi postezi multe fotografii de familie, din timpul liber. Cum îţi gestionezi pagina de Facebook, care este limita până la care laşi publicul să pătrundă în viaţa ta?
Am fost foarte refractară la tot ce înseamnă Facebook foarte multă vreme. Mi-am făcut cont mai târziu, la presiunea PR-ului Pro TV. Dar, aşa cum am spus, dacă încep un lucru, trebuie să-l fac bine (râde) şi acum mă ocup serios. Pentru mine, Facebook-ul este exact partea din culise, la care oamenii n-au acces. Desigur că nu o să pun o poză în pijama sau dezbrăcată, dar când ceva mi se pare simpatic, îmi face plăcere să împărţăşesc cu telespectatorii mei.
Ai stat departe de presa de scandal. Pur şi simplu aşa s-a întâmplat sau ai făcut ceva în sensul ăsta?
Pur şi simplu aşa s-a întâmplat, pentru că nu le-am oferit ocazia. Cred că nu sunt o persoană interesantă pentru tabloide. Am o viaţă destul de banală din punct de vedere al subiectelor unui tabloid.
Copiii tăi sunt privilegiaţi, au un potenţial financiar, provin dintr-o familie bună. Care ar fi, totuşi, temerile cu privire la ei?
Deşi sunt privilegiaţi, ei cresc ca nişte copii normali şi fac cursuri la şcoli publice, merg la Palatul Pionierilor, la Şcoala de Muzică. Eu nu-i cresc într-un glob de cristal tocmai pentru că nu ştii mâine ce se întâmplă şi nu trebuie să fii ceva datorită părinţilor tăi. Temerile mele, pentru orice copil, nu doar pentru ai mei, sunt nişte temeri pe care le are orice părinte: mi-e frică de droguri, pentru că observ că în şcolile din România a devenit un subiect foarte grav, mi-e frică să nu intre în nişte anturaje greşite, sper să fie fericiţi, să-şi găsească drumul în viaţă, să facă o şcoală care le place.
Cum reuşeşti să menţii relaţia de cuplu ferită de public şi vie, în acelaşi timp?
Sincer, nu ştiu.
Vă mai ciondăniţi, vă împăcaţi?
Nu prea. Alex este un om cu care nu poţi să te cerţi deloc.
Asta te enervează?
Da, câteodată mă enervează, aş vrea să mă cert cu cineva, dar nu am succes. Am avut noroc să găsesc pe cineva foarte potrivit pentru mine. Atunci când m-am îndrăgostit de el nu m-am gândit că o să mergem mai departe sau că o să mă mărit, dar, în timp, mi-am dat seama că am avut foarte mare noroc, pentru că Alex e un om puternic şi sigur pe el, ceea ce e foarte bine atunci când eşti cu o femeie care e persoană publică, fiindcă bărbaţii au un orgoliu foarte mare şi e complicat să gestionezi situaţia. El, fiind foarte sigur pe el şi hotărât, n-are nicio problemă cu asta. În plus, ne echilibrăm. Când o mai iau razna, el îmi spune: „Stai, vino înapoi!“. Cred că a rămas el în locul părinţilor mei. Mie întotdeauna mi-a trebuit cineva cu care să mă sfătuiesc, care să-mi dea un şut să merg înainte, să mă ambiţioneze, să-mi mai dea o temă de făcut. După 16 ani în care ne cunoaştem, îmi dă câte un mesaj, de exemplu, după un jurnal îmi zice: „Ai fost foarte frumoasă astăzi, a ieşit foarte bine“, ceea ce e foarte rar şi de apreciat. În acelaşi timp, el nu se simte agasat că dacă mergem undeva toată lumea mă întreabă ce mai fac. E adevărat că de la începutul relaţiei am fost deschisă şi nu m-am dat drept altcineva. I-am spus de la început că nu ştiu să fac mâncare şi că nici nu mă interesează, că plec la 2.00 noaptea dacă mă sună domnul Sârbu. Avem preocupări comune şi mie mi se pare că m-a echilibrat şi am învăţat foarte multe lucruri de la el.
Crezi în Dumnezeu?
Da, foarte mult.
Ai simţit că te-a ajutat?
Tot timpul m-a ajutat şi cred că orice gând care ne vine în minte şi cuvânt pe care-l spunem, vine de undeva.
Ai văzut filmul „Propunere indecentă“?
Da.
Crezi că fiecare om are preţul lui?
Nu. Chiar nu cred. Eu am avut oferte pentru care n-am plecat de aici (Pro TV – n. r.). Şi erau nişte oferte la care s-ar gândi oricine. Cred că cel mai important e să fii fericit şi mulţumit şi niciun ban nu poate să-ţi aducă asta. Dacă eşti mulţumit şi fericit într-un loc, mediu, context, nu merită să rişti asta pentru nimic. Desigur că o să spuneţi că-mi dă mâna să spun asta pentru că am un statut sau un salariu... dar n-are legătură cu asta, aşa am fost întotdeauna. La SOTI câştigam nişte bani care nu-mi ajungeau de nimic, îmi luam doar gumă de mestecat şi bomboane. Eu nu vreau să am avion sau iaht, sunt foarte mulţumită cu ceea ce am, am casă, am maşină, am casă la ţară. Zic că ajunge pentru o viaţă. Nu e vorba numai despre bani în viaţa asta.