Teo Trandafir: „Nu-i nicio miză la televizor. Miza e între patru pereţi, să poţi să te ridici din pat“

După încercări dificile ale vieţii, Teo se întoarce în faţa telespectatorilor, la Kanal D

REVENIRE După multe încercări pe plan personal, Teo Trandafir se întoarce la televiziunea în direct. „Teo Show“ va fi difuzat de astăzi, de luni până vineri, de la ora 16.45, la Kanal D.

Doar pentru a-i face un CV lui Teo Trandafir ar fi nevoie de o pagină de ziar. Iar gazetele au devenit astăzi pragmatice, fie şi numai în ce priveşte numărul de pagini sau de semne acordate unui subiect. Teo Trandafir revine la lucrul pe care, probabil, ştie cel mai bine să-l facă: televiziunea în direct. Purtând cu ea cicatricile unor mari bătălii, dar şi toate acele lucruri care o fac TEO: umor, sensibilitate, (auto)ironie, inteligenţă, şarm şi bună dispoziţie.

„Adevărul“: Noua emisiune de la Kanal D, „Teo Show“, a fost anunţată în presă drept marea revenire în televiziune
Teo Trandafir: Cred că marea revenire poate fi judecată cel mai cinstit de cei care se uită la televizor. Văzută din interior e doar o revenire. Mare, mică... urmează să demonstrez cum e. E o întoarcere în nişte sisteme pe care le cunosc foarte bine şi vă asigur că sunt puţini oameni în România care pot să facă o emisiune live în fiecare zi, de luni până vineri. Şi e o onoare să fac parte dintre ei. Oamenii de televiziune sunt de mai multe feluri. Unora dintre ei noi le zicem, în glumă, rândaşi. Adică atunci când îi cauţi, ei sunt la muncă. Noi facem emisiune luni şi nu avem timp să ne ducem în Baleare şi să ne revenim, pentru că marţi vine altă emisiune peste noi. Tot timpul vine emisiunea peste tine. Sâmbătă şi duminică nu ai timp să te aduni, pentru că, din reflex, faci în continuare emisiuni, în capul tău. Una e să faci o emisiune săptămânală, când ai timp să te relaxezi, să te rupi, şi alta e să fi zi de zi în acelaşi mediu, cu aceiaşi colegi, aceleaşi idei, aceleaşi obsesii.

Din pasiunea cu care vorbiţi, pare că v-a lipsit foarte mult televiziunea.
Nu vă daţi seama cât. Şi cred că nici eu nu mi-am dat seama până n-am pierdut ce am avut. Atunci când eşti acolo, ai senzaţia că ţi se cuvine, că eşti stăpânul universului, că ar trebui să-ţi mulţumească cineva. Nu. Tu trebuie să mulţumeşti pentru ceea ce ai.

Ar trebui să-i mulţumim lui Dumnezeu şi pentru ceea ce nu ne ia, nu doar pentru ceea ce ne dă.
Asta este dorinţa mea de Crăciun în fiecare an: Dă-mi, Doamne, ceea ce am! Şi lasă aşa. Ţi-e frică în fiecare an, de fiecare dată când faci bradul, că atunci când vei găsi globurile şi le vei scoate, în acelaşi context, cineva va lipsi. Şi obsesia asta pe mine mă termină.

În televiziune, după două săptămâni nimeni nu mai ţine minte cine a lansat un produs. Două săptămâni durează, atât te bucuri de o idee. Pentru că toţi o vor prelua şi-o vor face a lor. Ceea ce e minunat, aşa se naşte competiţia.

De unde vine această obsesie?
Pornesc de la nişte date pe care le consider imuabile. Şi poţi să descoperi, an după an, că lucrurile pe care le făceai cu o obişnuinţă, le faci cu o altă obişnuinţă. Şi te doare de fiecare dată atunci când faci tu cafeaua turcească, de exemplu. Pentru că o făcea altcineva, tu făceai numai cafea la filtru. Şi nu actul în sine te doare, ci faptul că ştii că trebuie să înlocuieşti ceva ce nu poate fi înlocuit decât aparent.

Să revenim la emisiune. Cu ce gânduri porniţi pe acest drum? Care sunt atuurile?
Cred că orice mare fericire e precedată de mari incertitudini. Câteodată te gândeşti că n-ai cum să nu-i „rupi“ (concurenţa – n.r.). Câteodată te gândeşti invers. Şi uite aşa, avantajele apar şi dispar. Câteodată mă întreb dacă ei gândesc cum gândeam eu pe vremea mea. Pentru că unde sunt ei acum, eu am mai fost odată. Ştiu cum gândesc ei, am trecut prin asta. Mă simţeam obosită, mă simţeam de prea mult timp pe post, simţeam în adâncul sufletului meu, fără să mărturisesc nimănui, că am spus tot ce aveam de spus. Şi ştiu foarte bine că ei gândesc asta. Nu de la ei, ci pentru că eu însămi am simţit-o. Şi ştiu că lor le e frică să spună şi pernei lor ce simt. Aşa cum şi mie mi-era. Şi-i înţeleg cu dragoste. Să ajungi la performanţele colegilor mei nu e simplu. Atuurile mele sunt că eu ştiu ce simt ei şi nutresc pentru ei duioşia de care eu, la vremea mea, n-am avut parte. Nu era nimeni care să înţelegă unde eram. Eu n-am lovit niciodată în oameni pe care-i iubesc. Eu nu vreau să-i lovesc, vreau doar să mă înscriu în trafic. Nu toate maşinile care părăsesc parcarea pornesc în intersecţie cu gândul de a lovi.

Care e diferenţa dintre televiziunea de atunci şi cea de acum?
S-a schimbat totul, nu mai are nicio legătură. La vremea respectivă, eram oarecum singuri pe tarla. Dezavantajul era că noi am avut curajul să inventăm tronsonul respectiv. Şi-atunci „mâncam bătaie“ (la audienţe – n.r.) pentru că lumea nu se obişnuise încă să dea drumul la televizor la ora aceea. Dar, până la urmă, ne-am impus. Însă toată lumea s-a luat după noi. Ceea ce a fost foarte bine. În televiziune, după două săptămâni nimeni nu mai ţine minte cine a lansat un produs. Două săptămâni durează, atât te bucuri de o idee. Pentru că toţi o vor prelua şi-o vor face a lor. Ceea ce e minunat, aşa se naşte competiţia. Dar ceea ce mi se pare mie un act de curaj este că sunt zile în care toţi fac acelaşi lucru. Toţi fac pantofi. Noi ne-am gândit să facem pălării. Dacă se caută pălării, urmează să vedem, în funcţie de vreme.

E un risc...
E un risc, dar toată lumea se plânge că n-are pălărie. Să vedem: poartă sau nu poartă? Să încercăm să nu ne mai gândim la subiecte, invitaţi, echipă, decor. Rămân doamna Teo, doamna Gherghe, domnul Cătălin, domnul Capatos. În momentul în care rămâne doar omul, apar diferenţe mari. Diferenţe în favoarea şi defavoarea fiecăruia. Nu-mi voi îngădui să spun că unul e mai bun şi unul e mai puţin bun. Dar cred că un om poate crea încet-încet, în jurul lui, o vecinătate. Această vecinătate e cea care va face diferenţa între noi, cred.

Competitorii dumneavoastră au fost întrebaţi dacă le este frică de Teo. Ar trebui să le fie?
De mine nu. Eu sunt cuminte. Dar de echipa mea trebuie să se teamă (Andreea Godeanu, veche prietenă a lui Teo Trandafir şi producătorea show-ului de la Pro TV produce şi noua emisiune – n.r). De echipă nu mai răspund, pentru că oamenii sunt dezlănţuiţi, sunt plini de idei.

Ce fel de invitaţi veţi avea? Vă întreb acest lucru pentru că atunci când făceaţi show-ul de la Pro Tv aţi fost criticată pentru că aţi adus interpreţi de manele în emisiune. S-a spus că aţi dat tonul unui trend care nu a fost benefic.
Aşa cum Mircea Badea a făcut şpagatul pe două scaune de două ori în viaţă şi i s-a pus eticheta aceasta, aşa şi noi am adus nişte manele. La început din spirit de frondă, apoi pentru că publicul nu mai putea trăi fără, iar noi trăim din public. E simplu. Dacă voi mai aduce sau nu manele în emisiune, nu ştiu. Dacă publicul are nevoie de ceva la care să zică „Oooo!“, atunci să zică la manele. Dar eu m-am uitat la televizor şi-am zis „Oooo!“ când am văzut oameni dezgoliţi, jigniţi, oameni care nu-şi vor mai reveni niciodată.

Acestea vor fi limitele la „Teo Show“?
Nu vom răni niciodată. Sau dacă vom răni o vom face pentru că omul respectiv şi-a cerut-o sau pentru că a rănit primul. Nu ştiu, habar n-am. Pentru că n-am făcut asta niciodată. Eu vă spun ce cred. Noi am încercat mereu să punem invitatul în valoare. Trebuie să-ţi protejezi invitatul ca să vină a doua oară.

Spuneaţi mai devreme că e un act de curaj ca toată lumea, pe un anumit segment TV, să facă emisiuni cu acelaşi subiect şi aceiaşi invitaţi în aceeaşi zi. Totuşi, vor fi astfel de zile, cu subiecte fierbinţi, care nu vor putea fi evitate. Cum a fost cazul Alexandrei Stan, de exemplu.
Poate că nu o să se întâmple în fiecare zi ca un domn să bată o doamnă. Dar, în zilele respective o să încercăm să tratăm cumva subiectul. Dar pe mine nu mă deranjează faptul că văd peste tot acelaşi lucru, ci faptul că victima nu doreşte să apară. Abia atunci mi se pare infernal să te duci la mama lui, la tatăl lui, la soacră... E îngrozitor. Alexadra Stan a vrut să facă un statement. Da, în astfel de cazuri este binevenită.

Temeri aveţi?
Toate temerile. În primul rând temerea că nu mai pot fizic, pentru că nu mai sunt ce eram... Îţi trebuie o disciplină de fier.
Cum aţi luat decizia să veniţi la Kanal D?
Mi-au făcut o propunere care mi s-a părut onorantă. Şi au avut un argument în faţa căruia n-am avut cum să comentez: toată echipa mea de la vechiul show era aici.

A fost a doua plecare de la Pro TV...
Eu n-am plecat din Pro TV a doua oară. Am jucat într-un serial („Pariu cu viaţa“ – n.r.), nu am avut emisiune acolo. Nu cred că e acelaşi lucru. Dacă se încheie un sezon, nu prea poţi să mai stai... La vremea la care am avut discuţii cu postul Kanal D, nu prea erau şanse ca acel proiect să continue.

Atunci când aţi luat decizia de a pleca ştiaţi că domnul Adrian Sârbu urma să demisioneze de la CME?
Sunt lucruri despre care eu nu-mi permit să vorbesc, pentru că nu e treaba mea.

Aţi avut întotdeauna o relaţie specială cu Adrian Sârbu.
Şi vom avea întotdeauna. Dacă nu el cu mine, eu cu el. Adrian Sârbu nu scapă de mine niciodată. Pentru că m-a ajutat să nu scap eu de mine. Aşa ceva „nu se iartă“.

Emisiunea de la Kanal D începe cu un sfert de oră mai devreme decât primul show de pe acest tronson orar. E un avantaj pentru rating?
Dar începe şi cu o săptămână mai târziu (celelalte emisiuni au revenit în grilă din 2 septembrie – n.r.). Trebuie să recuperăm. Aşa era tronsonul. Dar sper să fie un avantaj. Pentru că ne dă un pic de răgaz - în cazul în care oamenii s-au întors acasă de la serviciu – să-i „prindem“, să le oferim un acroş. Teoretic, telespectatorul ar trebui să rămână să se uite în continuare.

În ultimii ani aţi trecut prin câteva încercări grele pe plan personal şi aţi găsit puterea să vă ridicaţi de fiecare dată. Cum aţi reuşit?
Eu am avut norocul extraordinar al unor prieteni care nu se mai „fabrică“ în ziua de azi. De 25 de ani am aceiaşi prieteni pe care îi aveam înainte de a fi la radio sau la televizor. Ei au fost cei care m-au ajutat întotdeauna. Dar, când eram la Viena, am avut nevoie la modul cel mai serios de prezenţa lui Mircea Badea, care avea emisiune în seara aceea. Şi căruia nu i-a păsat că avea emisiune în seara aceea. De mâinile căruia m-am agăţat inconştient. Eram complet praf, eram în altă lume. L-am văzut, mi-am dat seama că în ochii lui sunt eu şi m-am agăţat de el fizic. Şi n-am mai vrut să-i dau drumul.

Am vrut într-o zi să mă dau jos din pat şi nu am putut, pentru că aveam nişte dureri cumplite. Nu mâncasem, eram slăbită. Dar mi-am zis: „Hai că pot, hai că pot“. Şi-am reuşit să pun picioarele jos, dar când am vrut să mă ridic am căzut cu capul de calorifer. Mi-am dat seama că nu pot ajunge nici la telefon... Şi-atunci l-am întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, mai rău se poate?“. Şi El mi-a răspuns: „Nu!“

Cu ce aţi rămas din această experienţă?
Cu amintiri. Cu senzaţii, cu spaime, cu un alt mod de a privi viaţa, cu un pic de înţelepciune, cu multă profunzime... Pentru că a fost o perioada în care cea mai mare frică a vieţii mele s-a adeverit: şi anume frica de a nu fi prinsă perfect conştientă într-un corp mort. Şi, la un moment dat, s-a întâmplat asta. Cum să răspund? Că am rămas cu bucuria că pot să mă ridic în picioare? Mă bucur de fiecare dată când mă ridic în picioare. Mă bucur că pot să merg de-aici până la calorifer fără să mă ţin de nimic. Am rămas cu bucuria că într-o bună zi mi-au dat jos din tavan lanţul de care trebuia să mă ridic în fiecare zi. Eu încă văd bucata aia de lanţ. Sunt nişte cuie acolo... Haideţi să vă povestesc ceva...Am vrut într-o zi să mă dau jos din pat şi nu am putut, pentru că aveam nişte dureri cumplite. Am vrut să mă dau jos din pat şi-am căzut înapoi, pentru că mă durea îngrozitor. Nu mâncasem, eram slăbită. Dar mi-am zis: „Hai că pot, hai că pot“. Şi-am reuşit să pun picioarele jos, dar când am vrut să mă ridic am căzut cu capul de calorifer. Şi mi-am dat seama ce-am ajuns. Şi-am stat ghemuită pe jos, mă durea capul. Nici nu puteam să mă mişc, să-mi dau seama dacă mi-am rupt ceva. Mi-am dat seama că nu pot ajunge nici la telefon... Şi-atunci l-am întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, mai rău se poate?“. Şi El mi-a răspuns: „Nu!“. Habar nu aveţi pe lângă ce treceţi. Eu am rămas cu faptul că oamenii merg crezând că e normal să meargă. Nu e! Cu asta am rămas! Să mă „bat“ cu Măruţă? Când eu ştiu cine e el? E un om, slavă cerului, sănătos. Atât îi doresc. Că ne „batem“ între noi, că ne „faultăm“, că eu am invitatul ăla şi tu îl ai pe ăla... Să dea Dumnezeu să fie el sănătos, copilul, nevasta, părinţii. Pentru mine asta contează. Nu-i nicio miză la televizor. Miza e în viaţa ta, în casa ta, între patru pereţi. Să poţi să te ridici din pat. Asta e miza. Nu concurenţa la televizor.

Totuşi, trecând peste toate acestea, chiar cred că v-a lipsit televiziunea.
Am avut la treabă... Pentru că după aceea m-am şi îndrăgostit. Bineînţeles că mi-a lipsit televiziunea! (râde).
Divorţul dumneavostră e un alt subiect sensibil. S-au spus, s-au scris atâtea. Ce s-a întâmplat, de fapt?
Un singur lucru pot să vă spun: căsnicia a fost perfectă. Uneori stau şi mă gândesc dacă nu a fost mai bine aşa. Eu nu ştiu ce înseamnă să eşuezi în căsnicie. S-a terminat pur şi simplu.

Aţi mai ţinut legătura?
Nu.
Aţi declarat, de altfel, că nu aţi crezut niciodată în căsătorie. Cum s-a întâmplat, totuşi?
La momentul acela - ca şi la momentul acesta – am crezut în căsătoria cu un om, nu în căsătorie în general. Mie mi s-a părut că noi doi suntem perfecţi unul pentru celălalt. Aşa ceva trebuia să primească binecuvântarea lui Dumnezeu. Cam asta a fost....