INTERVIU Cosmin Prelipceanu: „Politicienii noştri sunt preistorici“

Cosmin Prelipceanu, la pupitrul canalului de ştiri normale

Prezentatorul „Jurnalului de seară“ de la Digi 24 crede că talk-show-ul politic de astăzi, facil şi previzibil, este efectul unor probleme sociale profunde. Arderea etapelor şi educaţia superficială sunt principalele hibe ale jurnaliştilor şi ale politicienilor.

Asemenea unui sociolog, în cei peste 15 ani de experienţă jurnalistică, realizatorul TV a reuşit să înţeleagă în profunzime cauzele şi efectele unei societăţi consumeriste, bombardate cu informaţie. Cosmin Prelipceanu crede că tendinţa tabloidă a jurnalismului actual şi, implicit, a discursului politic, se datorează faptului că ziariştii sunt slab pregătiţi, iar consumatorii au obosit în faţa asaltului de idei.

De ce este nevoie de un „Jurnal de seară“?
Toate televiziunile mari au un program care închide ziua şi aduce concluziile, un program care te ajută să înţelegi şi-ţi oferă nişte idei.

Care este funcţia talk-show-ului politic?
Să îi arate pe liderii politici în adevărata lor formă şi să le expună ideile, să-i demaşte. Una este când omul vine la tribună, lasă mesajul şi a plecat, şi alta este când se confruntă cu întrebările unui intervievator. Politicienii poartă o mască. Cei de la BBC spuneau: „Politicienii noştri au atâta antrenament media, încât adevăratul lor personaj nu se relevă niciodată“. Într-un show de la ei, „HARD Talk“, după prima întrebare generală, gazda emisiunii i-a spus invitatului: „Domnule prim-ministru, vă daţi seama pe ce lume trăiţi?“. Eu consider că întrebarea este o minge la fileu, pentru că în Vest, întrebările sunt violente. Într-un astfel de context, premierul vine cu un răspuns care-l arată într-o anumită lumină telespectatorilor, omul este forţat să se plaseze pe o anumită poziţie, e pus să se descurce, e un examen. În România, invitaţii se ceartă între ei şi, de obicei, discuţiile sunt de genul „Guvernul meu a făcut, Guvernul meu n-a făcut“. Asta este apă de ploaie. Ce află telespectatorul? Că un politician îşi apără propriul partid şi propriul Guvern? Asta ştiam până să deschid televizorul.

Sunt previzibili, împlinesc aşteptările telespectatorilor.
Da, sunt absolut previzibili.

Ar funcţiona în România un discurs ca la BBC?
Eu cred că în România ar funcţiona orice. Ce ar fi să încercăm? Mi-ar plăcea mai multă informaţie. Cred că există foarte multă informaţie ce nu apare la televizor. Oamenii merg pe teoria că telespectatorii n-au timp, n-au chef, şi atunci telespectatorul devine din ce în ce mai superficial. La noi, politicienii se răţoiesc fără motiv. Venind la Digi, în studio, ei au impresia că trebuie să fie inerţi, dar nu asta este ideea. Avem idei şi le argumentăm, iar pentru asta trebuie să ridici tonul retoric, pentru a atrage atenţia. Atacăm idei, niciodată persoane. La noi în ţară, nu se ţine cont de asta. Se amestecă mult opiniile cu persoanele, se atacă persoana şi nu ideile.

V-a impresionat vreun lider politic de la noi?
Nu. Dar nici nu vreau să spun că sunt toţi o apă şi-un pământ. Nu vreau să le tai elanul politicienilor, dar cred că lucrurile ar arăta cu totul altfel şi viaţa noastră în ţara asta ar fi mult mai bună dacă ei ar merge în număr mai mare la şcoli mai bune, pentru că la şcoală înveţi să ai idei şi să-ţi ordonezi ideile şi înveţi să ţi le explici şi să ţi le aperi. Ei de unde învaţă? Unii de la alţii? Dumnezeule mare! Dacă spune unul o prostie, o rostogolesc până devine ca Parlamentul.

Oamenii sunt bombardaţi cu informaţie, iar cantitatea de informaţie cu care un om obişnuit intră în contact într-o zi a depăşit cu mult limita de asimilare. Reacţia omului este că nu mai vrea să ştie ce s-a întâmplat, el vrea să ştie ce să creadă, el vrea opinie, material deja digerat.

Educaţia este o cauză a hibelor politice de astăzi?
Da, şcoala. Eu, dacă aş fi preşedinte de partid, aş strânge o maşină de politicieni, cei care sunt cei mai permeabili la ideile noi, şi i-aş trimite la Harvard, Princeton, Oxford şi Sorbona, ca să studieze ca viitori lideri ai acelui partid şi ai ţării. Să înveţe cinci ani şi apoi să se întoarcă. Face cineva asta în România?

Mai repede aspiră să apară la televizor. E fuga mai mare după expunere decât după şcoală.
Sigur că da. Pe lume există ţări care brusc au sărit de la un statut la altul pentru că au făcut acest lucru, iar Chile este un exemplu.

Elevii noştri trebuie să înveţe cum să consume media, ca să aibă un filtru infailibil astfel încât oricine să aibă posibilitatea să le verse lături, dar ei să se oprească în faţa acestui atac, să aibă mecanismele personale, să consume media cât să nu le facă rău.

Dar televiziunea are şi un rol educativ.
Are. Noile comportamente şi idei apar şi la televizor. 95% dintre români scot informaţia de acolo. Câţi mai citesc cărţi? Mimetismul există de când lumea şi pământul. Te uiţi la televizor. Mă întâlnesc cu numeroşi oameni şi recunosc în vorbele lor, cuvintele rostite de politicieni.

Cei de la BBC consideră că politicienii lor disimulează foarte bine. Politicienii noştri cum sunt?
Preistorici. Nu există partid care să nu se răţoiască la jurnalişti. Ar face cineva asta în Marea Britanie? E la fel de adevărat, dar nu este vina noastră, că în Marea Britanie, jurnaliştii nu aleargă pe holurile Parlamentului ca să discute cu un politician.

Cum s-a ajuns la acest stadiu?
Pentru că există un public pentru aşa ceva şi pentru că avem o ofertă deprofesionalizată. Jurnaliştii sunt din ce în ce mai tineri şi din ce în ce mai fără carte. În România, piaţa este uriaşă, ziariştii termină aceleaşi facultăţi ale ţării şi consideră că tupeul poate ţine loc de multe.

Tind să cred că publicul este desconsiderat, pentru că, de multe ori, i se oferă  informaţia deja digerată, ca şi cum telespectatorul sau cititorul nu ar fi capabil să o interpreteze după propria judecată.
Există o teorie care spune că oamenii sunt bombardaţi cu informaţie, iar cantitatea de informaţie cu care un om obişnuit intră în contact într-o zi a depăşit cu mult limita de asimilare. Reacţia omului este că nu mai vrea să ştie ce s-a întâmplat, el vrea să ştie ce să creadă. Nu vrea să i se spună ce i s-a întâmplat, nu mai vrea informaţie, vrea opinie, material deja digerat repede.

Ceea ce se întâmplă acum cu presa scandaloasă şi de tip tabloid se cheamă foxificare.   

Care credeţi că este viitorul jurnalismului românesc?
Nu numai românesc, pentru că noi confirmăm foarte bine tendinţele jurnalismului internaţional
Jurnalismul va exista mereu, dar sub alte forme. Va coborî mult, mult, mult, în rândul oamenilor obişnuiţi care nu fac meseria asta după reguli, din păcate. Există o terorie care spune că nu mai există obiectivitate şi nici nu mai trebuie să ne gândim la obiectivitate. Noua obiectivitate este transparenţa. Dacă cineva îşi asumă o poziţie părtinitoare, dar se ştie care îi este poziţia, care este problema? Consumatorul are posibilitatea de a alege în cunoştinţă de cauză. Nimeni nu minte pe nimeni. Avem din ce în ce mai mulţi ziarişti care nu respectă regulile meseriei şi asta va deveni un dat, pentru că vom avea ziarişti care nu fac şcoala, dar se transformă, ad-hoc, în ziarişti. În condiţiile astea, avem nevoie de şcoală de consum de media. Elevii noştri trebuie să înveţe cum să consume media, ca să aibă un filtru atât de bun, infailibil, încât oricine să aibă posibilitatea să le verse lături, dar ei să se oprească în faţa acestui atac, să aibă mecanismele personale încât să consume media cât să nu le facă rău. În Germania, copiii învaţă aşa ceva, se cheamă alfabetizare media, şi în felul acesta obţin şi falimentul organelor de ştiri zgomotoase, de prost gust, kitch, pentru că oamenii nu le consumă, pentru că ştiu că nu le face bine şi aşa ceva nu răspunde niciunei nevoi. În rândul jurnaliştilor vor exista în continuare nişte nume, mai credibile şi spre care se va îndrepta atenţia oamenilor. Astăzi, oricine poate fi jurnalist, chiar şi un copil. A mers pe stradă, a văzut maşina de poliţie, a filmat toată scena asta şi e un ziarist. Internetul e un mare organ de presă. Dar, marea fiind plină de peşte, va creşte interesul oamenilor pentru calitate şi reprezentativitate. Marile nume vor fi cu atât mai căutate. De la unul am aflat că s-a scumpit benzina, de la altul că a apărut un i-Pad, dar numai de la doi-trei aflu ce să cred despre preşedinte, premier, Germania şi Schengen.

Există soluţii împotriva kitchizării TV?
Cauţi canalul care-ţi place. Noroc că există alternativă. În America, toată lumea înjură Fox News, că face rău democraţiei, că aşa ceva nu a existat niciodată, dar ei au o audienţă uriaşă. În România, nu există aşa ceva. Suntem în preistoric, pentru că, în mare parte, programul de la Fox News este alcătuit din pastiluţe de zece minute maximum, în care nişte oameni vorbesc în prim-plan şi spun ce cred despre un politician şi despre ceea ce s-a întâmplat, într-un mod cum nu s-a mai văzut. Tendinţa asta preluată de la Fox News, care porneşte de la ideea că oamenii bombardaţi cu informaţie nu mai vor informaţie, ci să li se spună ce să creadă, pentru că nu mai au timp şi nici chef să gândească singuri, se cheamă foxificare. Ceea ce se întâmplă acum cu presa scandaloasă şi de tip tabloid se cheamă foxificare.    

Digi TV, o televiziune normală

Digi TV a împlinit un an în luna martie. Ştiu că această televiziune a plecat de la alte premise decât cele ale canalelor concurente. Care sunt acestea?
Surprinzător, noi vrem să fim o televiziune normală. Eu vreau ca televizorul să ne îmbogăţească viaţa, nu să-mi dea senzaţia că mă învârt în acelaşi cerc mic, mic, mic, cum zice Andrei Pleşu, să văd ce e la mine la bloc. Nu. Eu vreau să văd ce e la blocul de la Iaşi, ce e la blocul de la Baia Mare, de la Londra, din New York, din Shanghai. Asta vreau de la televiziune şi asta facem noi.

Cui este destinat Digi 24, care este publicul?
Este destinat tuturor celor care nu se regăsesc în discursul politic al celorlaltor televiziuni. Eu nu-mi blamez colegii de breaslă şi nu o s-o fac niciodată. Ei fac altceva, ei îşi caută telespectatorul acolo unde cred că-i găsesc. Atâta vreme cât nişte oameni se uită la acele posturi de televiziune, înseamnă că se regăsesc în discursul pe care îl văd la televizor.

Le confirmă părerile personale.
Da. Mass-media are mai multe funcţii, iar una dintre ele este cea de recunoaştere. Oamenii se uită la televizor şi sunt foarte mulţumiţi că-şi găsesc acolo propriile opinii. Şi atunci ce obţin ei? Sentimentul că fac parte dintr-o mare masă. Este vorba despre apartenenţă, iar asta este reconfortant pentru oameni. Dar eu am învăţat că televizorul are mai multe funcţii, nu numai asta de recunoaştere. Telespectatorii mai au şi alte nevoi: să se întindă, să-şi deschidă mintea, să vadă lumea, să afle, să capete experienţe pe care altfel n-ar avea niciodată cum să le capete.

Cum supravieţuiţi în contextul presei tabloidizate?
Fac ce-mi place. Nu-mi impune nimeni, nu vine din exterior, vine din interior, e natural.

Aţi început un proiect despre regionalizare, la aniversarea unui an de Digi TV. Care este scopul acestei campanii?
În momentul acesta, încă nu a pornit dezbaterea pe tema regionalizării. Încă nu-mi dau prea bine seama dacă politicienilor le este teamă şi nu vor să facă prea multă vâlvă, ca să rezolve problemele prin negociere, sau dacă nu avem cultura dezbaterii publice. Vrem să analizăm judeţele ţării. Pot fi puse judeţele X, Y şi Z în aceeaşi regiune? Există teoria că dacă un judeţ este foarte dezvoltat, iar altul slab, distanţa dintre cele două se va mări. Avem la dispoziţie 22 de săptămâni pentru a afla în ce judeţ se trăieşte mai bine şi ce anume vor oamenii de la regionalizare.

Prin acest proiect îi îndrumaţi pe politicieni, le arătaţi următorii paşi.
Da, în ideea că politicienii vor să audă asta, dacă pe ei nu-i interesează, atunci ne vom plasa pe poziţii diferite şi îmi pare rău.

Oamenii se uită la televizor şi sunt foarte mulţumiţi că-şi găsesc acolo propriile opinii. Şi atunci ce obţin ei? Sentimentul că fac parte dintr-o mare masă.

„Jurnalul de seară“ e echidistant, dar aţi avut situaţii în care aţi simţit că invitaţii o iau razna?
Nu, pentru că oamenii, când vin la Digi 24, sunt mai atenţi la ce şi cum spun, decât în altă parte, sunt mai eleganţi aici. Mulţi invitaţi mi-au spus că oamenii cred că atunci când vin la Digi 24 se transformă. Ei tratează televiziunea cu respect.

Aţi lucrat cu Laura Chiriac la Realitatea TV, pentru emisiunea „16-18 Deschide lumea“. Veţi reîntregi cuplul şi la Digi 24?
Habar n-am. Mie mi-ar plăcea, dar pentru asta depind multe.