De ce ne învârtim în jurul... cozii?

De ce ne învârtim în jurul... cozii?

Tendinţa de a ne rătăci „în cerc“ nu este doar o găselniţă a filmelor de groază, ci un impuls imprimat de mecanismele cerebrale.

„Proiect: Vrăjitoarea“ („The Blair Witch Project“, 1999) a devenit unul dintre filmele de referinţă ale genului horror nu datorită actorilor sau efectelor speciale (aproape lipsă, de altfel), ci datorită tensiunii create de faptul că personajele principale se rătăcesc fără speranţă într-o pădure malefică, deplasându-se, sistematic, în cerc.

Preocupaţi să afle dacă „rătăcirea circulară“ este o găselniţă narativă sau o realitate empirică, nişte cercetători germani au derulat un experiment sub îndrumarea psihologului Jan Souman, de la Institutul „Max Planck“ pentru Biologie Cibernetică din Tübingen. 15 voluntari, legaţi la ochi şi echipaţi cu dis­­pozitive GPS, au fost puşi să se deplaseze în linie dreaptă, de-a lungul unui câmp. Cei mai mulţi dintre subiecţi au descris traiectorii sinuoase, iar, pe alo­curi, s-au mişcat în cercuri cu diametrul de aproximativ 20 de metri.

Ipoteza că mersul în cerc s-ar datora unor diferenţe subtile de greutate şi/sau lungime a pa-sului nu a fost confirmată: cu toa­­te că subiecţii au prezentat diferenţe în modul de a păşi, de la un picior la altul, s-a constatat că aceste inegalităţi nu sunt responsabile de tendinţa de a merge în cerc.

Explicaţia gă­sită de Souman este simplă: deplasarea circulară se datorează unor mecanisme cerebrale: când nu avem vizibilitate op­­­­timă, cre­­­ierul (setat natural să traseze o direcţie rectilinie), funcţionează pe baza unor in­formaţii limitate, provenite de la sistemul vestibular, care reglează echilibrul, şi de la sen­zorii de mişcare din musculatură şi articulaţii. „Toate aceste semnale au mici marje de eroare, fapt care le imprimă oamenilor traiectorii sinuoase“, explică Souman.

În anumite circumstanţe, o acumulare de semnale eronate pe o anumită direcţie ne determină să ne deplasăm în cerc. Micile sau marile dezechilibre fizice, psi­­hice sau emoţionale furnizează informaţii eronate creierului, care, la rândul lui, va dicta de­cizii lipsite de acurateţe. Cercetătorii au efec­tuat testul şi în condiţii de vi­zibilitate optimă, în pădure şi în deşert. În pădure, oamenii au mers în cercuri numai în zilele noroase, rezultat confirmat şi la deplasarea în deşert. Reperele vizuale stabile, precum astrul diurn şi umbrele, le permit oa­menilor să îşi controleze ten­dinţa de a merge în cercuri, au concluzionat cercetătorii.