Gabriel Cotabiţă (59 de ani) s-a chinuit să ajungă unde este. A iubit rockul, dar a ajuns să cânte muzică uşoară. Îi era frică să nu rămână un interpret de restaurant. Au urmat celebritatea şi nebunia din jurul acesteia. La un moment dat, a decis să iasă din lumina reflectoarelor. Zice că n-ar mai face niciodată aşa ceva.

Sună telefonul. E Gabriel Cotabiţă. Îşi cere scuze că va întârzia puţin, dar a descoperit că are pană şi caută disperat o vulcanizare. Un sfert de oră mai târziu, ne întâlnim în faţa sediului „Adevărul“. Îmi povesteşte ce tip de pană a făcut, e liniştit că i s-a spus că de vină ar fi pneurile, prea vechi şi subţiate. El a crezut că iarăşi sunt „boschetarii“ din faţa blocului, care i-au înţepat roţile ani în şir, deşi parca pe locul lui, plătit din banii lui, în faţa blocului lui. Ajuns în camera de interviu, Cotabiţă se relaxează. Pozează puţin, adoptând poziţia corporală a cuiva care a trecut prin alte câteva mii de astfel de momente. Glumeşte şi cu doamna care-i aduce o cafea. E o atmosferă grozavă, de bună dispoziţie generală. Pornim reportofonul. Cotabiţă mai face o ultimă glumă, o probă tipică de sunet, „1-2, 1-2, 2-10, 2-10“, după care îşi schimbă complet mima, devenind, într-un mod situat la graniţa cu absurdul şi umorul involuntar, complet serios. Cică e pregătit. Să începem! 

„Weekend Adevărul“: Pe la Craiova mai mergeţi?

Gabriel Cotabiţă: Cu treburi, în general legate de mama mea, care mai trăieşte. Ea nu vrea să se mute, nici în ruptul capului. Nu se poate obişnui fără lucrurile de acolo. Deşi e ciudat, pentru că singura persoană dragă care i-a mai rămas în viaţă sunt eu.

Probabil că e şi rutina.

Daaa, şi obişnuinţa de „a sta cu fetele“. Când auzi expresia asta, zici „Pfoaaa!“, şi când afli că fetele sunt octogenare... Dar e drăguţ, o face să se simtă bine. Aş aduce-o aici, problema e că dacă scenariul ăsta ar deveni realitate, ar enerva-o foarte tare să locuiască cu mine. La fel şi pe mine, să ne-nţelegem...

Dar oraşul Craiova cum îl găsiţi astăzi, faţă de perioadele copilăriei şi adolescenţei?

Eu am prins două schimbări majore ale Craiovei. Mai întâi, perioada copilăriei, până în 1977, la cutremur. Până atunci, Craiova era un oraş al micii burghezii. Era un orăşel în care lumea ieşea la plimbare pe Corso, erau prăvălioarele fiecăruia pe fosta stradă Unirii. Iar strada asta arăta cam cum arată acum Centrul Vechi al Bucureştiului: case vechi, lipite una de alta, străduţe înguste. Era un oraş de târgoveţi, unul de răscruce. Tot centrul ăsta a căzut la cutremurul din 1977. S-a reconstruit tot, în afară de clădirea restaurantului „Minerva“. Noua arhitectură este cea pe care o vedem prin mai toate oraşele ţării: mai solidă, mai dramatică. De acolo a început să se schimbe tot. Dar n-aş spune că a fost doar nu ştiu ce stil de construcţie. În Craiova s-a schimbat tot pentru că lumea în sine s-a schimbat.

Daţi-mi un exemplu al acestei schimbări, pe care-l consideraţi izbitor.

Cum se distra lumea înainte. Şi, atenţie, vorbim despre Craiova, un oraş unde numai dacă nu voiai să te uiţi la televizior, nu aveai la ce să te uiţi! Prindeam şi iugoslavii, şi bulgarii, eram o zonă favorizată, cum ar veni. Şi totuşi, toată lumea ieşea seara la restaurant, la „Grădină“. Şi asta se întâmpla chiar şi în anii 1980, când începuse Ceauşescu „marea restrişte naţională“ şi nu se mai găsea mâncare nicăieri.

„N-am nicio nostalgie“

Apropo... Ştiu că, în perioada respectivă, cântaţi în restaurant, în Craiova. Aţi perceput „restriştea“ asta la prima mână, cum ar veni...

N-am să uit niciodată seara aia, a fost genial. Cântam la restaurantul „Minerva“. Am venit seara, la program, şi în frapiere era numai vin spumos. Unii dintre colegii de trupă mai consumau alcool. Au cerut altceva. „Nu mai e“. „Păi, măcar o fripură mâncăm şi noi?“ „Nu, nu mai e“. Dintr-o dată, n-a mai fost nimic. S-a hotărât dintr-o dată: „Gata, de astăzi mâncaţi peşte congelat“. Atât se mai găsea. Vinul ăsta, deloc ieftin, în nişte sticle cu dop de plastic, ceva de o urâţenie...

Eduard Enea (fotoreporterul „Weekend Adevărul“): 18 lei sticla.

Da, da, da, bravo! 18 lei, ceva de genul ăsta. Numai sticla era 3 lei, era foarte valoroasă la reciclat. Dar lumea ieşea, mă, la restaurante, peste tot. Anul trecut, am fost de două ori la Craiova. Odată cu nişte probleme legate de mama, a doua oară cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la absolvirea liceului.

Eduard Enea: Ha, ha.

Da, vezi, râde! El ştie la ce mă refer. Aşa, ca să revin, lumea stă în case acum, nu mai iese nicăieri să se distreze. Pe vremuri, erai mai urmărit, aveai restricţii, dar lumea se distra mult mai mult. Şi mai deschis.

Dar când reveniţi acasă, mai sunteţi cuprins de câte-o nostalgie?

N-am nicio nostalgie. Absolut niciuna. Mă felicit că am plecat, asta da. Pentru că ce se întâmplă acolo ţine de un fel de distrugere a tot. Înceată, dar foarte sigură. Şi nu se pune nimic în loc. Când vezi oamenii trişti pe stradă parcă nu e în regulă.

Facultatea, la „impunere“

La meciuri mergeaţi, la Craiova?

La meciuri nu aveam cum să nu merg. Tata făcuse parte din colectivul care pusese bazele stadionului „Ion Oblemenco“.

Cu ce se ocupau părinţii?

Tata a lucrat la Trustul de Construcţii pentru Îmbunătăţiri Funciare. Şi Trustul ăsta a pus umărul serios la tot ceea ce a însemnat Universitatea Craiova. Tata avea bilet la oficială, la fiecare meci de acasă. Îţi dai seama, toată perioada aia în care Craiova ajunsese să fie bucuria României am văzut-o de aproape. Plus că ajunsesem să-i cunosc pe toţi jucătorii, pentru că veneau la restaurantele unde cântam în perioada respectivă. Cu Sorin Cârţu, de exemplu, avem o relaţie aproape de rude, părinţii au fost prieteni foarte, foarte buni.

Şi mama, ea cu ce se ocupa?

Mama a lucrat tot în construcţii industriale, dar mare parte a vieţii şi-a dedicat-o creşterii copilului. N-a avut nicio mare performanţă profesională, dar, na, zice lumea că fii-su a crescut bine.

A avut vreo legătură formaţia profesională a părinţilor cu faptul că aţi ales Institutul de Electrotehnică?

Nu, niciuna. A fost la „impunere“.

„Impunere“ de...

Impusă de tata. Eu voiam să fac Comerţ Exterior. N-aveam nicio cunoştinţă legată de vânzări, ce însemna asta. Îmi plăceau, în schimb, limbile străine şi credeam că aptitudinea de a comunica îmi este la îndemână.

Ce limbă străină vă era la îndemână, engleza?

Ai să râzi, franceza.

Nu râd, de ce să râd?

Am ales franceza în clasa a cincea. Bunică-mea şi părinţii erau toţi pe zona francofonă. Engleza am învăţat-o din mers, la fel ca şi italiana. Numai din muzică, pentru că muzica se schimba. Dar am făcut engleză şi singur acasă, după manuale, pentru că numai din muzică nu puteai învăţa bine. Nu ştiu dacă îţi dai seama, dar, la vremea respectivă, o performanţă majoră era să scoţi textele melodiilor. Nu aveai Google. Iar oamenii ăştia din muzica rock, Doamne Dumnezeule!, aşa o dicţie proastă au... Veneau formaţiile din oraş şi mă rugau să le scot textele. Mai târziu, când am văzut originalele, mi-am dat seama câte greşeli aveam.

<strong>„Prima apariţie pe scenă am avut-o în clasa întâi. Cântam «Pescarul amator»“</strong>

Instantanee din tinereţea de rock-star a lui Gabriel Cotabiţă FOTOGRAFII: FACEBOOK

De unde obţineaţi muzica?

De la iugoslavi, în mare. Se asculta muzică în condiţii foarte precare. Ţin minte că primul meu casetofon nu avea nici măcar mufă pentru înregistrare. Îl puneam în faţa magnetofonului şi aşa trăgeam muzică.

Ce se asculta, în anii respectivi?

Tot. Eu am început să ascult muzică de la unchiul meu, fratele bunicului, un îndrăgostit de canţonete, operete, romanţe... Când eram mic, ascultam romanţe şi, poate nu o să mă crezi, citeam Dicţionarul Enciclopedic Român. Avea şi poze.

Şi ce vă spune asta acum?

Că aveam o aplecare spre informaţie, îmi doream să aflu lucruri, eram foarte curios.

Mai cântaţi şi prin casă, aşa?

Da, ca toată lumea. Prima apariţie pe scenă am avut-o la sfârşitul clasei întâi.

Şi ce aţi interpretat, mai ţineţi minte?

„Pescarul amator“. Cu prietenul meu de atunci, actualul domn Sorin Lupaşcu, medic.

„Atingeam benzile ca pe sfântul mir“

Îmi spuneaţi de romanţe şi de muzică veche. Ce altă muzică se mai asculta, în perioada copilăriei dumneavoastră?

Multă muzică italienească şi franţuzească. Cu asta m-am format. Şi muzica asta m-a făcut să înţeleg că aveam nevoie de un instrument. Pianul era prea greu şi nepractic, aşa că am ales chitara. Tata mi-a cumpărat-o, era o chitară cehească. Tot el m-a trimis şi la Şcoala Populară de Arte, să învăţ chitară clasică. Totul a fost bine şi frumos, până când am fost solicitat să cânt ceva. Eu am început cu gamele, teoria, şi mi-am dat seama ce-mi lipsea. Nu puteam să cânt un cântec, să mă acompaniez de instrument. După asta, am abandonat chitara clasică şi m-am ocupat numai de partea de acompaniament.

Trecerea spre muzica rock cum a avut loc?

Prin nişte prieteni, originari din Ardeal. Zona respectivă era mult mai bine aprovizionată cu muzică rock, adusă din Ungaria. Şi asta se întâmpla în clasa a cincea, a şasea, da?

Ce ajungea la Craiova, din tot ce se producea afară, în zona rock?

Tot, tot. Odată la radio, gândeşte-te că prezentau monştri sacri, precum Cornel Chiriac. Iar benzile pe care le primeam, le pasam între noi şi le atingeam de parcă erau sfântul mir. Şi aşa am descoperit Cream, Jimi Hendrix... Primul album pe care l-am cumpărat, împreună cu prietenii mei, a fost Led Zeppelin II. Îl ţineam o zi eu, o zi ei. La un moment dat, ne apucase disperarea, pentru că, de la atâta ascultat, începuse să sară acul pe vinil. Apoi au apărut Black Sabbath, Uriah Heep... Şi punkul, care, deşi nu a prins la acel moment în România, apărea prin toate revistele astea de profil care mai ajungeau şi la noi.

<strong>„Eram aşa celebru că am </strong><strong>apărut şi în «Corriere della </strong><strong>Sera», cu fotografie“</strong>

Obişnuit cu podiumul

Numele: Gabriel Cotabiţă

Data şi locul naşterii: 1 noiembrie 1955, Craiova

Starea civilă: necăsătorit, are trei fete.

Studiile:

A urmat, în perioada 1967-1969, cursurile Şcolii Populare de Artă din Craiova.

Între 1973 şi 1978 a fost student la Institutul de Electrotehnică din Craiova, pe care l-a şi absolvit.

Cariera muzicală:

A debutat în muzica rock în anul 1975, alături de grupul craiovean Redivivus.

Între anii 1979 şi 1980, colaborează şi cu trupa Basorelief, alături de care susţine o serie de concerte pe litoral.

În 1983, trupa Holograf rămâne fără solist vocal şi-l solicită să vină în trupă. Cotabiţă participă la înregistrarea albumului „Holograf 1“, în 1984.

În 1986, este contactat de compozitorul Ionel Tudor pentru a-i interpreta o piesă la festivalul de la Mamaia. Din acest moment, se dedică muzicii uşoare.

Între 1988 şi 1996 obţine şapte mari premii la Festivalul de la Mamaia. Trei dintre piesele sale, „Te rog domnişoară, nu pleca!“, „Voice from above“ şi „Raiul e pe Pământ“ obţin distincţia „Şlagărul anului“.

În 2002, devine vocalul trupei VH2, alături de care cunoaşte un important succes comercial.  

Locuieşte în: Bucureşti 

„Weekend Adevărul“: Aţi profesat pe zona asta, de inginerie?

Gabriel Cotabiţă: Da, păi am fost repartizat. Am ajuns la Institutul de Îmbunătăţiri Funciare, pe tot ceea ce însemna spaţii de automatizări. De exemplu, tot sistemul de irigaţii al Doljului. Eram foarte bun, fără falsă modestie. Am şi pus la punct un sistem de uscare a lemnului. Eram bun pe proiectare, problema era când trebuia să execut. Însă am avut mare noroc. S-a eliberat un post la tata, unde lucra el, la Centrul de Calcul. L-am luat prin examen, am stat puţin acolo şi am reuşit un transfer la Bucureşti. Aveam 30 de ani.

Dar în perioada asta de inginerie, de la Craiova, cum decurgea cariera artistică?

Păi cântam în trupa locală Redivivus, apărusem şi la televizor. Ne făcuse şi Adrian Păunescu text la o piesă, eram bine. În 1978, i-am cunoscut pe membrii Holograf şi am început să cânt cu ei. N-aveau solist şi am ajuns la Costineşti, să dau o probă pentru ei. A ieşit bine şi am fost invitat să particip la tragerea unui disc. Apoi, am fost chemat la nişte vizionări, cum se făceau pe vremuri. Erau şi pentru Republica Democrată Germană şi pentru ţările nordice, ca să putem pleca în turnee internaţionale. Am luat vizionările cu brio, ne aplaudau în picioare impresarii străini prezenţi acolo. Urma ca, în toamnă, să plecăm în turneu. Terminam serviciul la ora 3, la Craiova, la 4 eram în tren, ajungeam la Bucureşti, trăgeam ce era de tras, la 1 noaptea eram înapoi în tren, spre Craiova. Lumea era a mea, cum se zice. Şi, în toamnă, nu-mi iese viza. Numai mie! Încercăm intervenţii, o dată, de două ori, de trei ori, nimic. Până când am fost în audienţă şi mi s-a spus clar: „Nu puteţi pleca“. Atât, fără vreo explicaţie.

Nu v-aţi întrebat ce s-a întâmplat?

Ce să se întâmple? Mi-a făcut cineva o plângere şi cu asta-basta! Nu am avut niciodată curiozitatea să-mi citesc dosarul. Dacă aş găsi persoanele respective, n-aş face absolut nimic. Pentru că „din cauza lor“ a devenit „datorită lor“ am ajuns să fiu ce sunt acum. Nu ştiu ce aş fi făcut dacă aş fi plecat din ţară. Am o grămadă de prieteni care au fugit peste graniţă. Mulţi sunt morţi, restul nu sunt bine. Deloc! Aşa, am rămas, şi, de bine - de rău, mă mai ştie lumea.

Dar la momentul respectiv bănuiesc că vi s-a părut totuşi o tragedie.

Da. Pe mine m-a salvat Sorin Chifiriuc. Holograf plecase fără mine în URSS, în 1985, eu rămăsesem aici, făcusem şi o cădere psihică, de la stres. Chifiriuc a venit într-un weekend la Craiova, ne-am întâlnit şi, când i-am povestit eu disperat situaţia, mi-a spus aşa: „Gabi, gândeşte-te că stai într-o gară şi trec multe trenuri pe acolo. Nu toate sunt trenurile tale. În unele te urci şi te duc nicăieri“. A avut dreptate. Discuţia din noaptea aia mi-a schimbat viaţa.

„Am locuit într-un oficiu de hotel“

Atunci v-aţi decis să vă duceţi spre muzica uşoară?

Da, nu mai rezistam să mai cânt în restaurante. Am ajuns la Ionel Tudor care căuta un interpret pentru o melodie de-a sa. Am fost recomandat de Tino Furtună, m-a sunat şi m-a chemat la Bucureşti, la o audiţie. Era un cântec splendid, n-avea nicio legătură cu muzica uşoară, aşa cum o înţeleg eu, ceva uşurel, facil. Aşa am ajuns pentru prima oară la Mamaia.

Cum au fost anii ăştia, ultimii ai comunismului în România, pentru cariera dumneavoastră?

Dificili. Nu mă voiau la televizor. Să-ţi spun ceva. Între 1985 şi 1988, am fost la televizor de maximum 15 ori. Şi nu eram niciodată singur, numai în grupuri de solişti. Norocul meu a fost melodia „Noapte albastră“. Deşi nu o difuzau nicăieri, nici la radio, nici la televizor, lumea aflase despre ea. Eram la Craiova, la un restaurant, şi a venit un client, mi-a dat nişte bani şi mi-a spus să cânt „Noapte albastră“. Aşa am descoperit că acest cântec ajunsese şlagăr naţional. Habar n-aveam! Atunci m-am decis definitiv. M-am mutat definitiv la Bucureşti, cu toate protestele colegilor de trupă, cărora nu le convenea că mă apuc de muzică uşoară. Am locuit o perioadă într-un oficiu de hotel. O cameră lângă lift, unde locuiau înainte servitorii. Am stat doi ani acolo, până în 1989, când socrii s-au mutat şi ne-au lăsat nouă apartamentul lor.

Unde v-a prins Revoluţia?

La Bacău, în turneu. Eram pe telefon cu soţia şi-mi povestea cum se trage pe stradă în Bucureşti. Şi eu trebuia să cânt unei săli pline, de 1.000 de oameni. A venit directorul Casei de Cultură şi mi-a spus: „Domnul Cotabiţă, aveţi grijă să nu spuneţi ceva, că e plin de securişti înarmaţi aici“. M-am decis repede dacă vreau să fiu martir sau vreau să mă întorc acasă, să-mi văd copiii.

„Totul se lega!“

Primii ani după Revoluţie aţi avut un succes fenomenal. Aţi şi declarat undeva că „tot ce atingeaţi ieşea aur“. V-a luat prin surprindere succesul ăsta? Aţi putut să-i faceţi faţă?

Am şi avut noroc. Pentru că în 1990, la Mamaia, am cântat „Ave Maria“, cea mai bună melodie, cea mai potrivită, în acel context, cu cea mai bună interpretare, fără să par lipsit de modestie. A avut un impact ieşit din comun. Ţin minte că am apărut şi în „Corriere della Sera“, cu fotografie. Momentul ăla senzaţional m-a relansat, m-a trimis ca din puşcă. Am condus Festivalul de la Mamaia opt ani de zile. Nu exista să cânt şi să nu câştig. Am câştigat şi 4 premii într-o ediţie. Totul se lega! Şlagăre peste şlagăre, concerte peste concerte, am avut un an în care peste 200 de zile am cântat pentru public.

Dar nu era şi o parte negativă care venea cu acest succes?

Viaţa personală. S-a ales praful de ea. În rest, nu eram obosit. Dimpotrivă, asta mă încărca. Eu am fost un individ care a învăţat să-şi drămuiască efortul, astfel încât efortul maxim să fie pe scenă. Nu pierdeam nopţile în afara spectacolelor, nu pierdeam zilele aiurea, ziua mă odihneam dacă n-aveam deplasare dintr-un oraş în altul. Am avut foarte mare grijă din punctul ăsta de vedere, pentru că am rămas cu o insuficienţă hepatică. Şi marele noroc a fost că am avut succes la o vârstă destul de înaintată. Dacă aş fi avut succes la tinereţe, m-ar fi luat valul şi s-ar fi întâmplat cum s-a întâmplat cu ceilalţi. Şi m-a luat valul la un moment dat. Succesul era atât de mare încât puteai să crezi că eşti Dumnezeu. Era ceva îngrozitor.

Şi cum se întâmpla asta? Eraţi îngâmfat?

Nu i-ai văzut niciodată pe artiştii care se cred Dumnezei?

<strong>„Jos Ceauşescu, Jos Iliescu, Jos Cotabiţă!“</strong>

<strong></strong>

În anii 1970, membru al formaţiei craiovene Redivivus

Cum aţi ajuns să luaţi decizia de a nu mai pleca în turnee?

S-au schimbat preţurile la hoteluri. Dramatic. Şi nu mai puteam să mergem cu trupa. Până în 1993 am avut turnee cu formaţia, cu instalaţie, cu tot ce trebuie. Spectacolul era spectacol. Suna bine pe viu. Şi impresarul pe care-l aveam atunci, un băiat foarte descurcăreţ, ne-a spus: „Nu mai facem faţă cu cheltuielile“. Sponsorizări nu erau, abia începea capitalismul şi nu ne puteam acoperi cheltuielile cu biletele. Şi a zis: „Trebuie s-o luăm de la capăt cu negativele“. Când am auzit de negative am înnebunit. Era ca şi cum mi-ai spune: „Hai să mergem să cântăm la nunţi şi prin cârciumi“. Şi i-am spus: „Nu pot să fac chestia asta. Prefer să nu mai mergem“. Atunci m-am apucat să fac producţie muzicală, am învăţat alte lucruri şi mi-am zis: „Nu mai ies. Nu mai ies decât în situaţii speciale“.

A fost doar o decizie profesională sau aveaţi nevoie şi de o perioadă de linişte personală?

Nu, nu, nu… Doar profesional. Apăruseră „minunatele“ spectacole cu „Teroriştii de la miezul nopţii“. 60 de nume pe un afiş! N-aveai cum să te baţi. Începuseră să meargă prin toată ţara. Automat a început să scadă nivelul de aşteptare al oamenilor. Automat a scăzut totul. Şi… unde să te duci? Ce să faci?

„La TVR, una-două, eram eu“

Daţi-mi un exemplu, ca să înţeleg cât de aspră era supraexpunerea despre care vorbeaţi mai devreme.

Păi, uite, am intrat, la un moment dat, într-o cabină telefonică. Ştii ce scrisese cineva acolo? „Jos Ceauşescu, Jos Iliescu, Jos Cotabiţă!“. Aşa era. Pare amuzant, dar nu e amuzant deloc.

Vă agasau oamenii pe stradă?

Nu că mă agasau. Dar eram foarte des la televizor. Încă nu apăruseră televiziunile private. Şi la TVR, una-două, eram eu: eu prezentam emisiuni, eu prezentam festivaluri, eu cântam, eu apăream ca invitat în emisiuni. Era prea mult. Era supraexpunere ţinând cont de nivelul televiziunilor existente. Acuma poţi să apari de 100 de ori, că nu mai contează, la cât de larg e spectrul de emisie. Chestia asta a dus la o ardere a imaginii. Ajunsesem să am o melodie care avea trei videoclipuri diferite. Trei oameni din TVR făcuseră fiecare câte un videoclip aceleiaşi piese. Cum comentezi asta?

„La televizor păream gras“

Dacă vă gândiţi astăzi la întreaga carieră, simţiţi că aţi făcut vreo greşeală undeva?

Da, cred că singura greşeală pe care am făcut-o a fost că m-am oprit din turnee. Eu am fost un cântăreţ pe care l-a ales ţara, nu publicul de la televizor. Televizorul nu mi-a făcut servicii, mi-a adus numai dezavantaje. De ce? Pentru că la televizor păream gras, pentru că la televizor lumea nu suporta că transpiram, deşi în concerte curgeau şiroaie de pe mine şi nu comenta nimeni nimic. Am intrat într-o zonă mediatică în care lumea putea să spună orice, pentru că vedea numai ceea ce se întâmplă la televizor.

Dar televizorul a fost şi un rău necesar, mă gândesc…

Nu, pentru că atunci când ajungeam în ţară cu spectacolele, oamenii vedeau o chestie pe care n-o vedeau niciodată la televizor. Pe mine m-a iubit România, ţara, nu oamenii care se uitau la televizor. Aici a fost o greşeală, că n-am găsit o cale de a-mi păstra nivelul la care ajunsesem din punct de vedere al exprimării artistice. Dacă eu în acel moment făceam o mişcare gen VH2 şi intram într-o altă direcţie, adică să schimb un pic diapazonul… În plus, atunci au început nenorocirile care au distrus muzica: spectacolele gratis. Ăla a fost începutul distrugerii. Au început concertele organizate „de primărie“. Treptat, puterea de cumpărare a scăzut şi lumea nu şi-a mai putut permite să cumpere bilete. Şi atunci primăriile au început să facă spectacole la care oamenii veneau gratuit. A fost o nenorocire pentru toată muzica românească. Acum, dacă vrei să faci un turneu în ţară eşti pierdut. De un an de zile vreau să fac un turneu de săli mici şi nu pot. Părerea mea este că oamenilor trebuie să le dai muzică într-un mod în care să-i faci să se simtă bine, să se simtă importanţi, să simtă că stau într-o sală de spectacole, nu la grămadă, în mirosul de mici. Or, în România anului 2015, un astfel de turneu nu este posibil.

„Am fost pansamentul sufletelor unor oameni“

Aţi ajuns totuşi şi la noua generaţie. Bunăoară, aţi concertat în clubul „Control“, una dintre locaţiile preferate ale tinerilor din Bucureşti pentru ieşiri nocturne. Cum v-aţi simţit în ipostaza asta?

A fost o chestie stranie. Am zis, bine, să mergem. A fost un succes teribil. A fost rupere de nori, la propriu. Am cântat în viaţa mea la 5.000, 6.000 de oameni şi ştiu cum e să-i pierzi pe parcurs. Aici, publicul a fost sus de tot de la început până la sfârşit. Prietenii mi-au spus că a fost cea mai de succes apariţie a mea ever, din ultimii ani. Chiar şi aşa, pentru 200 de oameni, câţi au fost acolo. Au venit cei de la „Control“ şi au zis: „Domne, jos pălăria“. Ştii ce se întâmplă?

Ce?

Un lucru pe care l-am descoperit destul de târziu, pentru că am fost prea prins să fac producţie muzicală, să mă ocup zece ani de festivalul Callatis, să mă ocup, în general, de cu totul şi cu totul altceva. În timpul ăsta, am uitat un lucru esenţial: că generaţiile se schimbă. Şi un cântec de acum 20 de ani nu e cunoscut de unul care are acum 20 de ani. N-are cum. Atunci, mi-am dat seama că trebuie să găsesc soluţia ca aceste cântece să ajungă la oameni. Am fost pansamentul sufletelor unor oameni la un moment dat, am fost bucuriile lor, am fost omul care i-a scos din momente grele, dar asta nu-mi dă dreptul să am pretenţii la ceva. Eu n-am nicio nostalgie. N-ai de ce să fii nostalgic. Dacă eşti nostalgic înseamnă că nu trăieşti acum. Iar astăzi muzica s-a transformat din muzică în comerţ. Şi comerţul cu muzică implică o rigoare: trebuie să fie o muzică de consum rapid. Dacă e consum rapid, nu costă mult, îl schimb repede cu altul. Dar, atenţie! Comerţul cu muzică opreşte muzica. 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“