Interviu INTERVIU Sarmalele Reci, după 20 de ani: „Politicienii nu trebuie iubiţi. Ei trebuie suspectaţi mereu“

Trupa Sarmalele Reci, la 20 de ani de la înfiinţare FOTO Arhivă personală

La 20 de ani de la debut, trupa Sarmalele Reci revine în forţă cu un nou album, lansat anul trecut şi un turneu aniversar. Trupa, formată din Zoltán András, Emil Viciu, Gabriel Drăgan, Vladimir Săteanu (chitară bas) şi Mircea Laszlo Horvath (clape), a pornit în cel mai important turneu al lor din ultimii ani. „Adevărul” a vorbit cu artiştii despre evoluţia trupei şi toate schimbările ce au avut loc pe scena muzicii româneşti în aceşti 20 de ani.

 „Adevărul“:  Aş vrea să-mi spuneţi mai multe despre turneul pe care îl incepeţi în februarie, cu ocazia celor 20 de ani de Sarmalele Reci:

Emil Viciu: Este un turneu pe care îl merităm. După 20 de ani de activitate credem că putem să ne bucuram şi noi de roadele muncii noastre şi să facem din asta o sărbătoare la care să participăm noi, în rol principal şi toţi cei care vor să fie alături de noi în această ocazia. El o să se întindă pe durata întregului an, vom încerca să ajungem peste tot prin ţară şi totul va culmina cu un concert la Bucureşti.

Ce aşteptări aveţi de la turneul acesta şi de la public?

Emil Viciu: Avem de gând să ne distrăm foarte bine, să ne bucurăm de sărbătoarea noastră şi să-i facem şi pe alţii să se simtă la fel de bine.

Zoltán András: În ceea ce priveşte concertul de la Suceava, primul din acest întreg turneu, este un concert istoric, nu numai pentru că este într-un oraş istoric, ci şi pentru că noi nu am ajuns niciodată în acest oraş să cântăm. Pe de altă parte la Iaşi am cântat de zeci de ori şi acum mergem într-un nou loc, în care n-am cântat niciodată, proaspăt înfiinţat şi care îşi are publicul său.

Ce ne puteţi spune despre noul album?

Emil Viciu: Am găsit pe acest album energia să cântăm nişte melodii în gen punk, precum cele de la începuturile grupului Sarmalele Reci, dar în acelaşi timp am produs şi nişte balade care ne redefinesc ca interpreţi de muzică de dragoste, de ce nu? Este în mod firesc partea artei oricărui muzician. Dacă nu ar fi, ar fi chiar suspect.

Zoltán András: Dacă ne referim la literatură în general, putem să vedem două părţi, una epică, cu acte eroice, şi una lirică, atunci când omul se retrage de pe câmpul de luptă şi se uită şi la partea lăuntrică.

Cam despre asta e vorba în general şi acest fir îl continuăm şi noi.

Ce formaţii v-au inspirat stilul? Este totuşi special, puţin jazz, puţin reggae, rock, puţin punk pe alocuri. Este un mix foarte interesant pe care nu-l mai întâlneşti atât de des.

Emil Viciu: Eclectic l-am numit noi. Fiecare dintre noi a venit în grup cu un bagaj propriu de audiţii şi de preferinţe şi din toate acestea puse la un loc, plus o foarte mare flexibilitate din partea fiecăruia, a rezultat ceea ce se aude acum.

Dincolo de asta, nu cred că vreunul dintre noi ar putea să se întoarcă într-un grup în care să cânte un singur gen. Aşa de bine ne-a priit la toţi amestecul ăsta stilistic, încât ni s-ar părea groaznic de plictisitor să cântăm într-o trupă numai de punk sau numai de metal sau numai de blues.

Credeti ca publicul va fi receptiv, mai ales că gusturile şi artiştii principali s-au schimbat?

Zoltán András: Publicul nostru s-a lărgit în timp şi chiar dacă la un moment dat aveam impresia că mai bine de atât nu se poate, am constatat după aceea, în 5-10 ani că publicul nostru a devenit şi mai numeros datorită apariţiilor repetate prin care am ajuns în atenţia altora care încă nu ştiau de noi. Noile generaţii au ascultat muzica noastră pe CD-uri sau pe MP3-uri piratate de pe internet, unii de părinţii lor şi apoi au venit ei înşişi la concerte, iar părinţii au început să rămână acasă. Noi am spera să se intample ca în filme, când vine părintele împreuna cu copilul la concertul nostru. Chiar de curând m-am întalnit cu o fană de-a noastră care mi-a şi trimis SMS acum, întrebându-mă când avem concertul în Bucuresti pentru că vrea să vină cu fiica ei, care este de asemenea, una dintre cele mai mari fani ale noastre.

Un tehnic de-al nostru care ne ajuta pe scena cu instalarea instrumentelor ne povestea când băieţelul lui de 3 ani jumate îl trezea în fiecare dimineaţă la ora 7 dând la maxim discul nostru - “Maniac”.

Norocul acelor copiii este că au avut şi părinţi cu o cultura muzicală bună…

Zoltán András: Altfel nu se poate. Un tehnic de-al nostru care ne ajuta pe scena cu instalarea instrumentelor ne povestea când băieţelul lui de 3 ani jumate îl trezea în fiecare dimineaţă la ora 7 dând la maxim discul nostru - “Maniac”. Părinţii se trezeau în fiecare dimineaţă îngroziţi că deşteptătorul lor, în loc să fie un simplu ţârâit de alarma, era muzica noastră dată la maxim.

Noi suntem realişti şi destul de optimisti şi vedem că lucrurile se înnoiesc în virtutea naturii.

Emil Viciu: Publicul se împarte. Există întotdeauna o elită şi o masă. Nu sunt nostalgic şi nu vreau să afirm că generaţia noastră a fost mai bună decât cea actuală, pentru că am avut şi noi o sumedenie de proşti, dar şi un grup de isteţi. Ăia isteţi ascultau o muzică deosebită, citeau cărţi deosebite, vedeau filme interesante. Ceilalţi, Dumnezeu cu mila. Lucrul acesta se repetă ciclic cu fiecare generaţie. Pe noi ne interesează ăia deştepţi.

„Marile mase de oameni merg într-o direcţie de consumerism doar de dragul consumerismului“

Marea majoritate a versurilor voastre sunt de protest la adresa politicii şi a societăţii. Erau actuale la începutul anilor ’90, mai sunt valabile şi acum…

Zoltán András: Protest este un cuvânt unilateral. Aş zice că încercăm să observăm şi să reflectăm, să spunem pe nume unor lucruri pe care cred că toată lumea le observă.

Emil Viciu: Iar ăsta este rolul artistului, să spună ceea ce omul gândeşte, dar nu reuşeşte să pună într-o formă atât de clară. Nu are curajul sau nu este treaba lui să facă asta.

Zoltán András: Chiar şi în piesa „Haos.ro” (n.r. – de pe albumul omonim) facem asta. Toată lumea cunoaşte proverbul „Cine fură azi un ou, mâine fură un bou”. Noi am continuat această idee şi am spus „Cină fură azi un bou mâine va primi de la guvern un grajd cadou”. Piesa este un punk, ca gen muzical şi normal că punk-ul se situează undeva în zona protestatară. Însă noi nu prostestăm cu intenţia să creăm anarhie sau să destabilizăm, să desfiinţăm nişte instituţii. Noi am vrea ca oamenii să aibă pretenţia la o viaţă mai ordonată şi sănătoasă.

Emil Viciu: Patriotismul în vremurile actuale pentru cetăţeanul coerent, constă în suspectarea continuă a celor care conduc ţara. Atâta vreme cât îi suspectezi, ai şansa ca ei să devină puţin mai atenţi cu ceea ce fac. În momentul în care le dai credit, ai pierdut partida, ca cetăţean. Politicienii nu trebuie iubiţi, am mai spus asta. Ei trebuie suspectaţi continuu, aşteptăm ca ei să-şi dea măsura faptului şi după aia o să-i iubim. O să-i spunem „Traian cel drept“, sau „Ioan cel mare“ . Dar până atunci îi suspectăm în fiecare clipă.

Aţi observat schimbări la nivelul societăţii sau..?

Emil Viciu: Nu s-a schimbat nimic major, să spui că dintr-o dată lumea a devenit mai bună, ceea ce nici nu aşteptam să se întâmple că nu suntem naivi.

Zoltán András: Sperăm totuşi ca prin faptul că noi urcăm pe scenă şi cântăm un anumit gen de muzică, care nu are rolul să te adoarmă, ci dimpotrivă, îţi dă un anumit chef de viaţă, un tonus, o bucurie de a trăi. Cumva printre rânduri omul primeşte şi încurajarea că totuşi este o viaţă frumoasă şi merită trăită, dar în acelaşi timp sperăm ca din mesajul de printre rânduri să se desprindă şi un soi de alte opţiuni pentru viaţă. Pe de-o parte oamenii să fie mai implicaţi şi să aibă pretenţii de la cei care conduc şi, pe de altă parte, ei însişi să nu aibă nişte opţiuni consumeriste, cum de fapt se întâmplă.

Marile mase de oameni merg într-o direcţie de consumerism doar de dragul consumerismului. Atunci şi arta se diluează. Cine vrea să vândă de dragul de a vinde spune « Nu trebuie să fie prea artistic, artisticul poate fi obositor. Aş vrea să fie ceva deghizat în artistic, dar să vândă.». Tocmai asta nu vrem noi să facem, să deghizăm ceea ce facem în ceva pseudo-artistic.

Aţi observat asemenea schimbări? V-a contactat lumea spunând «După ce v-am ascultat, mi-am dorit să iau atitudine»?

Emil Viciu: Da, pe asta ne bazăm de fapt. Asta este ceea ce ne mână în continuare.

Aşadar, nu vă pierdeţi speranţa că noi ne vom trezi la un moment dat…

Zoltán András: În voi, în noi. Nu suntem „voi“ şi „noi“, suntem cu toţii în aceeaşi situaţie şi când noi suntem pe scenă, numai faptul că noi dăm o formă şi dăm glas unor impulsuri, nu înseamnă că noi suntem diferiţi de cei care ne ascultă. De fapt, noi tot timpul suntem impulsionaţi de public şi ne încurajează să mergem mai departe exact reacţiile acestea. „Ascult de când eram la liceu şi am primit o mulţime de lucruri bune de la voi“.

Cred că asta e o recompensă incredibilă

Zoltán András: Fără asta nu am fi mers mai departe. Dacă nu am fi primit această confirmare nici n-am fi continuat. N-am fi ajuns să prindem 20 de ani de entuziasm şi energie pe scenă

Ce credeţi că ne împiedică pe noi ca popor să evoluăm din punct de vedere social şi muzical? Care credeţi că sunt motivele care ne împiedică să ne „trezim“?

Emil Viciu: E o lipsă de voinţă internă, un instinct de grup, ca să mă exprim elegant, şi o foarte mare lipsă de iniţiativă personală. Atâta vreme cât tu nu încerci să te depăşeşti, să faci ceva special şi singura ta grijă este să mergi în spatele celuilalt, frumos aliniat, nu se poate merge mai departe. Schimbarea trebuie pornită de la individ.

În România se dezvoltă foarte mult fenomenul trupelor de cover – trupe tonomat care cântă melodiile formaţiilor consacrate

Cum vedeţi evoluţia pieţei muzicale în aceşti 20 de ani ?

Emil Viciu: S-au întâmplat şi lucruri bune, s-au întâmplat şi lucruri rele. Lucrurile bune se pot găsi mai ales în sectorul tehnic, au apărut scene profesioniste, a apărut o aparatură extraordinar de bună. Dar este extrem de greu să debutezi acum cu o trupă tânără, să ajungi în faţa publicului, indiferent de valoare.

Tu poţi să fii o valoare extraordinară, dar dacă nu ajungi în faţa publicului nu o poţi dovedi. Există această reticenţă pe care eu nu o înţeleg, din partea organizatorilor de spectacole, de a nu promova trupe tinere şi de a merge pe reţete verificate, cu trupe de succes, indiferent dacă au mai scos lucruri bune sau ultimele albume au semănat între ele.

Şi atunci, ce se întâmplă în acest context?

Emil Viciu: În România se dezvoltă foarte mult fenomenul trupelor de cover – trupe tonomat care cântă melodiile formaţiilor consacrate, fiind o cale bătătorită, lipsită de riscuri, dar care duce la o înapoiere şi un provincialism cultural. Este inadmisibil ca o trupă tonomat, care reproduce melodii de acum 20-30 de ani, mereu aceleaşi, să fie programate la concerte în cluburi, în detrimentul trupelor care produc muzică originală. Mi se pare stupid, mi se pare provincial, nicăieri în Europa nu se întâmplă lucrul ăsta. Peste tot dacă te duci într-un club, să-ţi propui muzica într-o ţară evoluată, te întreabă „Ce repertoriu ai?“.

Dacă tu vii şi spui „păi ştiu cântece ale formaţiilor din anii 80“, ridică din umeri „Ce dacă? Cu ce ne ajută asta? Facem o seară retro sau care-i faza?“. Pe ei îi interesează să vii cu un material nou, original. La noi încă nu s-a putut depăşi chestia asta şi o leg cu aceeaşi inerţie culturală şi spirituală care ne leagă pe noi românii atât de mult de televiziune. Mi se pare acelaşi sindrom de înapoiere şi de sărăcie, atât material, cât şi spirituală.

Mă bucură că au rezistat atât de mult şi au păstrat steagul sus. Dacă publicul poate să te compare cu ceva cât de cât asemănător, atunci nu rişti să te considere ciudat pentru că faci aşa ceva,

De ce a apărut acest fenomen?

Zoltán András: Au apărut ca ciupercile formaţiile care imită alte formaţii şi care au ca public oamenii dintr-o pătură medie-superioară, sau medie, care nu a dorit să meargă la lucruri noi de avant-gardă, să impulsioneze apariţia sau întreţinerea unor lucruri originale, ci s-au bucurat să consume lucruri gata mestecate.

Oamenilor din zona corporatistă le este foarte comod intelectual să consume ceva gata mestecat, numai că este pe viu, ceea ce le dă iluzia că se află la un act cultural. Într-un fel, acest lucru este un semn al vremurilor noastre aici. În acest sens suntem destul de izolaţi cultural.

Pe de altă parte, cei care au avut ceva de spus şi care în continuare cred în ceea ce au ei de făcut, trupe colege de-ale noastre,  mă bucură că au rezistat atât de mult şi au păstrat steagul sus. Dacă publicul poate să te compare cu ceva cât de cât asemănător, atunci nu rişti să te considere ciudat pentru că faci aşa ceva, Să spună „păi asta nu e la modă”.  Şi atunci cumva ne simţim şi noi în contextul acesta, în care în aceşti 20 de ani, trupe contemporane cu noi au continuat să crească, să se dezvolte, să creeze, să înregistreze albume, astfel încât să avem şi noi nişte repere la care ne raportăm ca paradigmă.

Spunea cineva mai devreme că este o perioadă în care multe alte grupuri urmează să sărbătorească o cifră mai rotundă de ani de existenţă sau tocmai au împlinit anul trecut. Pentru noi este o bucurie că există acest context, această familie artistică şi pe de altă parte ne-am dori ca şi din urmă să vină cât mai mulţi şi să preia această ştafetă şi să o ducă mai mult sau mai puţin în aceeaşi direcţie.

20 de ani…sunt o mare realizare.

Zoltán András: Da, ne mirăm şi noi şi ne spunem „Ups, ce s-a întîmplat“ că am reuşit să ajungem şi aici.

Mai ştiţi câte concerte aţi avut? Ştiu că până la sfârşitul lui 2001 au fost 654.

Zoltán András: Nu ştiu dacă aşa este într-adevăr, dar mie îmi place această cifră, 654, pentru că este 6,5,4 (râde), dar nu sunt convins că cifra aia este ceva aşa absolut şi la un moment dat am încetat să ne mai notăm, să mai numărăm pentru că ne-am dat seama că statisticile nu ne ajută la nimic, că publicul în niciun caz nu reacţionează dacă le spui că am mai avut 10.000 de concerte.

Emil Viciu: Oricum cel mai important este cel care urmează acum.

Zoltán András: În acest sens ceea ce ne motivează pe noi este că ştim că acum trebuie să fim cu chef şi chiar îl simţim că există, să ne urcăm în microbuz şi să cântăm la Suceava şi la Iaşi.