Interviu INTERVIU Amanda Forsyth, violoncelistă: „Cânt la violoncel de la 2 ani şi jumătate“

Violoncelista Amanda Forsyth este căsătorită cu violonistul Pinchas Zukerman, alături de care a concertat în cadrul Festivalului George Enescu FOTO Arhiva Festivalului George Enescu

Amanda Forsyth (47 de ani) a crescut în casa unuia dintre cei mai apreciaţi compozitori ai Canadei, Malcolm Forsyth, şi este căsătorită cu Pinchas Zukerman, un fenomen al violonisticii universale greu de egalat. O poveste începută într-o notă nostimă, despre care artistei îi place să amintească mereu.

Articol realizat de: Corina Rădoi

De la viola cu al său cui de susţinere, ataşat special pentru a părea un violoncel în miniatură, şi până la instrumentul rar, construit de Carlo Giuseppe Testore în 1699, cariera Amandei Forsyth (47 de ani) pare o poveste cu muzică şi muzicieni de calitate. Aşa a fost dintotdeauna, crescută fiind în casa unuia dintre cei mai apreciaţi compozitori ai Canadei, Malcolm Forsyth, şi căsătorită fiind, acum, cu Pinchas Zukerman, un fenomen al violonisticii universale greu de egalat. O poveste începută într-o notă nostimă, despre care artistei îi place să amintească mereu.

Corina Rădoi: Cu ce gânduri şi aşteptări veniţi la Bucureşti anul acesta, în Festivalul Internaţional de muzică „George Enescu“?

Amanda Forsyth: Am mai participat o dată în festival şi îmi amintesc că m-au impresionat atunci foarte mult oamenii pentru care am cântat. Am sesizat imediat un interes foarte mare pentru muzica de calitate. A rezultat asta din întrebările pe care oamenii mi le puneau, întrebări al căror răspuns te făcea să analizezi totul mult mai în profunzime, implicând mai tot timpul partea emoţională a înţelegerii muzicii. Pentru mine a fost minunat fiindcă în America de Nord, de unde vin, oamenii nu prea mai sunt obişnuiţi şi interesaţi să vorbească despre sentimente. M-a impresionat atunci acest lucru şi sunt fericită că mă întorc.

În concertul din Festivalul „Enescu” vă veţi regăsi pe scenă, ca într-o familie, cu Pinchas Zukerman, Lawrence Foster şi o orchestră alcătuită exclusiv din tineri instrumentişti foarte entuziaşti.

Îmi place să lucrez cu orchestre tinere tocmai pentru că instrumentiştii arată entuziasm şi interes faţă de tot ceea ce faci tu pe scenă, căutând să înveţe cât mai multe de la tine. Vă pot da exemplul unei experienţe fantastice pe care am trăit-o atunci când am cântat alături de o altă orchestră de tineri, „Simon Bolivar“ din Venezuela, ai cărei muzicieni erau de-a dreptul extaziaţi. Lucrând de-a lungul anilor cu atâtea ansambluri orchestrale consacrate, este imposibil să nu sesizezi o oarecare oboseală. Instrumentiştii lor sunt mult mai greu de impresionat, cu atât mai puţin de entuziasmat. Sunt mult mai rigizi în faţa propunerilor făcute de solişti. Referindu-mă chiar la opusul pe care l-am cântat şi la Bucureşti, la Dublul concert brahmsian pe care l am interpretat peste tot în lume, noi căutăm o anumită sonoritate pe care câteodată este foarte dificil s-o obţinem la o mare orchestră obişnuită cu altceva. Ceea ce este minunat în cazul ansamblurilor de tineri instrumentişti este că ei sunt mult mai uşor de modelat, fiind foarte receptivi şi interesaţi să-ţi asculte cerinţele.

Alături v-au stat, sunt convinsă, oameni care v-au marcat devenirea muzicală. Există persoane al căror nume le amintiţi adesea ca fiind esenţiale în evoluţia dumneavoastră?

Cred că profesorul meu de violoncel din Anglia, William Pleeth, a fost cel care m-a ajutat să iau o hotărâre clară în privinţa alegerii violoncelului ca instrument care să-mi domine existenţa. Fusese profesorul idolului meu absolut, Jacqueline du Pré, o artistă minunată. Faptul că acum studiam cu cel care îi fusese şi ei alături a fost fantastic pentru mine. S-a întâmplat asta, cum spuneam, pe când mă aflam în Anglia, la 13 – 14 ani, o vârstă foarte importantă, când poţi să faci propriile alegeri. Or, eu atunci am simţit că violoncelul este alegerea mea, nu am făcut asta pentru părinţi, ci pentru mine. Pentru că era pasiunea mea, era 

ceea ce venea din interior, ceea ce simţeam că-i nevoie să fac.

Vorbeaţi despre alegerea care nu a fost influenţată neapărat de părinţi. Proveniţi, totuşi, dintr-o familie de muzicieni şi mă refer aici la tată, Malcolm Forsyth, el însuşi un compozitor.

Da! El mi-a fost alături zi de zi din momentul în care am mers să studiez în Anglia. A fost un minunat compozitor, spun „a fost” pentru că, din nefericire, ne-a părăsit acum doi ani. Este un compozitor foarte cunoscut în Canada, muzica lui o interpretez intens şi eu. Chiar anul acesta voi duce la capăt un proiect pe care îl imaginase el. Voi merge în Africa de Sud, ţara mea de origine şi a tatălui meu, unde voi interpreta Concertul acestuia pentru violoncel, pe care l-a scris special pentru mine. Intenţiona să dirijeze chiar el lucrarea, timpul nu ne-a mai permis lucrul acesta. Prin urmare, voi merge eu acolo pentru a-i cinsti memoria. Aşa cum vedeţi, alegerea mea muzicală n-a fost deloc întâmplătoare, din moment ce am crescut cu muzica în casă. Era parte din noi.