Radu Potcoavă, regizor: „Dumnezeu mi-e cel mai bun prieten. Stăm la o bârfă, la un șpriț și nu se supără niciodată pe mine“
0„Cel mai bun prieten“, așa cum îl recomandă regizorul Radu Potcoavă pe Dumnezeu, l-a inspirat să realizeze cel mai recent film „Băieții buni ajung în Rai“ – căci, spune el, „dacă nu ar exista liberul arbitru al oamenilor, Dumnezeu ar vrea ca absolut toată lumea să ajungă în Rai“.
O poveste originală de dragoste, ambalată într-o comedie savuroasă, „Băieții buni ajung în Rai“, care are premiera în cinematografe pe 22 martie, ne trimite într-un loc exotic, unde îi întâlnim pe Sfântul Petru (Sergiu Costache) și pe Dumnezeu (Șerban Pavlu), care îl așteaptă pe Dan (Bogdan Dumitrache), victima unui accident de mașină, la Marele Interviu.
Regizorul Radu Potcoavă (46 de ani) povestește pentru „Weekend Adevărul“ cum speranța unei lumi mai bune, dincolo de moarte, l-a inspirat pentru acest film. Acesta ne dezvăluie detalii din culisele peliculei, dar și din viața personală: care este relația lui cu Dumnezeu, cum a ajuns să dea la Regie și ce ar fi făcut dacă nu avea succes în lumea filmului.
De asemenea, Radu Potcoavă a explicat care sunt lucrurile pro și contra în privința platformelor de streaming online, cum ajung filmele de pe marele ecran în online și de ce publicul și-a pierdut încrederea în filmul românesc.
„Weekend Adevărul“: Cum ți-a venit ideea filmului „Băieții buni ajung în Rai“?
Radu Potcoavă: Eram la înmormântarea unui amic acum câțiva ani și m-a surprins foarte tare că, deși lumea era întristată că murise acea persoană, am reușit să vorbim cu cei de la capelă și, când a ieșit, i-au pus melodia preferată – îi plăcea foarte mult rockul. Și toată lumea avea cumva speranța că poate o să ajungă într-un loc mai bun în care nu mai există atâtea bătăi de cap, stres, alergătură, datorii. Mi s-a părut foarte interesant și potrivit sentimentul care cumva plutea în aer și de-abia așteptam să ajung acasă, să scriu un scenariu despre chestia asta.
Să înțeleg că ești credincios, ești genul care merge la biserică și crede în Dumnezeu?
Da, sunt un tip credincios. Cred în Dumnezeu, sunt creștin ortodox, mă duc la biserică cât de des pot. Încerc să mă țin de chestia asta.
Ai spus că ești credincios ortodox, dar cumva în filmul tău aș spune că parcă mai degrabă pare un fel de Purgatoriu, care e specific catolicismului. E cumva mai plauzibil că, la un moment dat, am putea ajunge într-un fel de Purgatoriu, asta în loc să fim trimiși pentru eternitate direct în Rai sau în Iad?
Sunt ortodox, dar mi se pare validă și ideea Purgatoriului, pentru că inclusiv în ortodoxie se spune că timp de 40 de zile sufletul bântuie între Cer și Pământ și mă gândesc că atunci când nu bântuie ar trebui să stea și el undeva, și cum încă nu i s-a spus: ia-o în stânga sau ia-o în dreapta, cred că ar trebui să existe un loc de genul ăsta. Plus că ar trebui să fie și ceva intermediar.
Fără clișeele filmelor românești
Să încercăm să facem abstracție de faptul că ești regizorul filmului și să ne imaginăm că ești un tip oarecare și că ai fost la cinema să vezi „Băieții buni ajung în Rai“. Ce le-ai spune prietenilor dacă te-ar întreba cum a fost filmul?
Cred că le-aș spune faptul că mi s-a părut foarte tare ideea, că este vorba despre un tip care moare în primele trei minute din film și după aia se află undeva, nu știi unde, pe o plajă care arată foarte mișto, bere rece la discreție, mâncărică foarte bună, țigări, cafea, tot confortul. Le-aș mai spune că sunt mișto actorii, că se aude bine, că înțelegi ce spun actorii – asta mi se pare foarte important –, că nu te plictisești și că per total am ieșit relaxat de la film și nu mi-am pus întrebări complicate, existențiale, cum ți le mai pui câteodată după filmele românești.
Și poate le-ai spune și că ideea filmului e cât se poate originală, pentru că de obicei s-a vorbit foarte mult că filmele românești sunt pline de înjurături, de scene dure, multe parcă trase la xerox, șabloane cu „după Revoluție“... Pare că s-a ajuns cumva la o criză de inspirație sau prea mulți se inspiră unii de la alții?
Aș menționa și că este o idee originală, așa e. Doar că dacă te apuci să povestești despre ce e vorba în film, ceilalți își cam dau seama că e ceva original. Eu m-am inspirat din „Lobster“ și foarte mult m-am inspirat din David Linch, unul dintre preferații mei.
Binele suprem
Să revenim la Dumnezeu. Aveți o relație bună, simți că te înțelege, te susține în ceea ce faci?
Fix așa. În primul rând, mi-e cel mai bun prieten, cel care îmi știe absolut toate secretele și absolut tot despre mine. E cel datorită căruia mă aflu pe această lume. Mai e o chestie, eu cred că e cineva sau ceva, o persoană foarte bună, pentru că El reprezintă Binele absolut practic, și de asta nu înțeleg de ce e prezentat câteodată ca un bau-bau, care dă cu biciul și pedepsește. Sunt foarte sigur că dacă ar fi doar după El și nu ar exista liberul arbitru al oamenilor, ar vrea ca absolut toată lumea să ajungă în Rai. Mă duc la biserică exact cum mă duc la cel mai bun prieten în vizită. Metaforic, aș spune că mai stăm la o bârfă, la un șpriț, mai fumăm o țigară și nu se supără niciodată pe mine, nu mă pedepsește dacă greșesc cu ceva.
Deci nu trăiești cu frica în suflet că poate ai făcut sau ai zis ceva?
Nu. E un moment în film în care actorul principal, Bogdan Dumitrache, îl întreabă pe Sergiu Costache, în rolul Sfântului Petru: „De ce mor oamenii tineri?“. Sergiu ezită un pic și până la urmă îi spune: „Merge mai repede judecata, că îți dai seama, dacă toți ar avea 70-80 de ani, unul se mai duce la biserică, altul ține post, altul se spovedește, vii cu 100 de păcate, se mai taie vreo 70, mai faci 40 în plus. Iese zăpăceală“.
Există totuși mulți care îl văd pe Dumnezeu ca pe un bătrânel ranchiunos, cu biciul în mână, gata oricând să-i pocnească, iar unii se târăsc implorând iertare. E și asta o formă de credință?
Da, nu mă deranjează că unii stau în patru labe, sunt o persoană foarte tolerantă, dar nu cred că despre asta e vorba în credință.
Colaboratorii, aleși pe sprânceană
Ai amintit numele a doi actori importanți. Cum ai ales actorii, care au fost criteriile în acest sens?
S-au împărțit în două mari categorii: ori erau actori cu care am mai lucrat și am lucrat foarte bine, cum ar fi Bogdan Dumitrache, Marian Râlea, Șerban Pavlu și Sergiu Costache și Liviu Pintileasa și Aurora Păunescu. Fie sunt cei cu care îmi doream de mai multă vreme să lucrez și tot așteptam proiectul potrivit, precum Florentina Țilea, Cosmina Stratan și Denisa Nicolae.
Când au avut loc filmările și ce locații ai ales?
Am filmat în 2021 în septembrie și 2022 februarie. Filmările au fost împărțite în două. Partea de plajă am filmat-o în septembrie, la Krapets, în Bulgaria. Iar partea de București am filmat-o iarna în... București.
Deci ai prins și pandemia, ai întâmpinat probleme din cauza asta?
Da. Am călătorit cu certificate, ne-am făcut teste, bețe în nas, toate cele. Îmi amintesc că am și amânat filmările vreo două săptămâni pentru că unul dintre actori era suspect de COVID-19, iar un alt șef de departament era infectat deja. Nu puteai să filmezi într-un interior cu acele persoane pentru că îți sărea echipa în cap.
„Mortul“ care a cerut țigări
Se spune că în timpul filmărilor se leagă și prietenii frumoase, iar de multe ori se întâmplă lucruri haioase, de care vă puteți aminti și o viață. Ai și o astfel de amintire comică din timpul filmărilor?
Când filmam la capelă, la Bellu, a intrat o doamnă de la cimitir să curețe un pic și s-a ridicat Bogdan Dumitrache din coșciug și a cerut o țigară sau un foc. Femeia a înghețat! Noi suntem prieteni foarte buni, eu cu cei de la casa de producție, chiar și cu unii dintre actori și cam în fiecare seară pe la Krapets mai rămâneam după cină la o bere, la un suc, și acolo erau cele mai multe poante. De exemplu, într-o seară a fost ziua patroanei de la hotel și a fost o chestie foarte, foarte tare. Aduseseră niște dansatori îmbrăcați în păsări flamingo, cu muzică disco de anii ’80, cu orgă de lumini, cu DJ – o chestie între Ring Costinești și barul Melody. Am râs extrem de mult, ne-am distrat foarte tare.
Dacă ar fi să sintetizezi tot mesajul filmului într-o singură frază, ce ai spune?
Mă gândesc că dacă viața ni se pare o glumă, cred că moartea este o mare, mare caterincă.
Să înțeleg că nu te temi de acel „capăt de drum“, de moarte?
Nu, chiar deloc nu mă tem. Mi se pare la fel de firească precum trecerea de la noapte la zi sau faptul că înfloresc plantele. Așa trebuie să fie, nu e nimic special.
Dacă ai avea să-ți pui o întrebare privind acest film, care ar fi?
Sunt foarte curios dacă filmul va fi perceput ca unul creștin sau anti-creștin. Mi se pare deja foarte funny. Deja am niște semnale că așa ceva nu se face.
„Am cunoscut toate superstarurile la studiourile Buftea“
Ce proiect îți este cel mai apropiat de suflet?
Am făcut la un moment dat un mediu-metraj, se numea „Tatăl meu e cel mai tare“, undeva prin 2012, cu el am luat premiu la Sarajevo, la TIFF, a avut chiar și difuzare în cinematografele din România. A fost inclus într-un proiect, „Hot Shorts“, cu trei scurtmetraje care au rulat în cinematografe și care au făcut vreo 4.000 de spectatori, adică n-au mers rău deloc. Era film cu puștani, cu viață de cartier, cu hip-hop, adică cum mi-ar fi plăcut mie să fac filme și cum îmi place și acum.
Și care ar fi genul tău și temele care te captează?
Nu vreau să am o zonă specifică. Este o chestie la care recunosc că m-am gândit cam tot timpul, indiferent că am făcut scurt-metraje, mediu-metraje, lung-metraje sau seriale: mi-am dorit să fac filme relevante pentru public. Câteodată mi-a ieșit, câteodată nu, dar rareori am zis: vreau să filmez secvența asta să arăt eu cât de șmecher sunt ca regizor. Nu, am zis hai să filmez secvența asta să transmit mesajul pe care vreau să-l spun într-un mod cât mai digerabil și cât mai pe înțelesul publicului. Și apoi îi las pe ei să decidă dacă sunt un regizor șmecher sau nu, fără să mă umflu eu și să-mi arăt mușchii.
Regizorul, precum vinul
Mulți regizori au spus că, privind în urmă, ar schimba anumite abordări, poate ar face altfel unele filme. E și cazul tău?
Nu știu dacă aș putea să le fac mai bine sau mai rău, ci diferit. Pentru că și eu evoluez sau involuez, dar în niciun caz nu rămân același de acum trei ani, cinci ani, 15 ani – inclusiv filmul acesta, mă reprezintă pe mine acum, în perioada asta a vieții mele. Sigur că dacă o să-l văd peste 10-15 ani, la fel o să mi se pară, că da, aș fi putut să fac lucrurile mult mai bine sau aș fi putut să le fac altfel.
Despre sportivi în general se spune că perioada lor cea mai bună e de pe la 25 de ani încolo, când se maturizează, și până pe la 35, iar la chirurgi sau ingineri începe undeva de pe la 50 de ani încolo. Se poate vorbi de o astfel de perioadă în cazul unui regizor?
Cred că pe la 40-45, când începe omul să se maturizeze. Atunci începi să ai mai multe lucruri de spus și ți-e un pic mai clar ce vrei. Ai altă experiență de viață, ceea ce se vede evident și în filme, în ceea ce faci.
Altă viață, alte iubiri
Totuși, până să ajungă un regizor sau un actor respectat, mulți trec prin perioade de cumpănă, delicate, grele chiar. Ți s-a întâmplat și ție?
Sigur că da, n-am fost nici eu scutit de astfel de perioade. Am și renunțat de două ori la a face film și m-am angajat o dată în publicitate și o dată într-o firmă de marketing online. Astea-s cele două mari pasiuni ale mele: marketingul și publicitatea.
Să înțeleg că undeva în aceste două domenii ai fi lucrat dacă nu exista filmul?
Sigur aș fi rămas în publicitate. Am lucrat într-o firmă foarte, foarte mișto, mică, dar foarte mișto. Am avut niște colegi super, încă țin legătura cu ei după 20 de ani. Sigur aș fi rămas la ei. Poate la un moment dat m-aș fi dus la o agenție mai mare sau poate nu, habar n-am. Mă simțeam foarte bine acolo.
Dar cum s-a întâmplat?
Imediat după ce am terminat facultatea am făcut primul meu scurtmetraj ca regizor, care a mers destul de bine, a fost apreciat prin festivaluri. Era lăudat că este un film bun și totuși nu se întâmpla nimic. Am stat un an, tot 2002, scriind tot felul de proiecte pe care le prezentam oamenilor care îmi spuneau că ce mișto e filmul meu, dar nu apărea nicio oportunitate de finanțare, nicio chestie să facem ceva printr-o televiziune, nimic. Și după un an și un pic de stat pe bară complet și încă pe banii părinților, am zis: ok, gata, destul. Și m-am angajat în publicitate.
Meșter-păpușar
Când ți-ai descoperit talentul și de când ți-ai fixat ca obiectiv să devii regizor?
Când aveam 4 ani, am fost cu tata la studiourile Buftea – el a lucrat în cinematografie, era inginer de sunet. Și era o nebunie, era foarte, foarte mișto, adică gândește-te ce înseamnă pentru un copil de 4 ani să vadă decoruri, costume, herghelii de cai, cascadori care se antrenează, tot felul de mașini de epocă, de filme, săli de proiecție din astea micuțe.
Era ca un fel de Disneyland comunist pentru tine, te fascina...
Exact. Dacă m-a dus o dată taică-miu, după aia nu a mai scăpat de mine și tot trebuia să mă târască după el. Așa i-am cunoscut pe Florin Piersic, pe Szobi Cseh, pe Sergiu Nicolaescu, pe toate super-starurile de atunci. Erau vedete care nu puteau să iasă pe stradă că îi hărțuiau oamenii cu autografe. Și eu am dat mâna cu ei și eram foarte încântat. Am mai ezitat eu un pic așa, dar prin clasa a V-a, când s-a pus marea întrebare cam ce aș vrea să fac în viață, am zis că Film, adică Regie.
Deci din start te-ai gândit să fii regizor, nu te-ai gândit nicio clipă să fii un Florin Piersic sau un Alain Delon?
Da, nu am cochetat cu actoria.
Practică, nu teorie
Îți amintești anii facultății, admiterea, problemele inerente ale vieții de student?
Am intrat din prima la „Hyperion“ și am picat de două ori la stat, la UNATC. Când am picat și a doua oară am zis, ok, rămân la „Hyperion“, că nu mai stau să pierd doi ani. Acolo a fost mișto pentru că eram foarte liberi, puteam să mergem cât de des voiam pe platourile de filmare să lucrăm. Anul I am stat destul de mult la facultate, dar de prin anul II făceam tot posibilul să nu mă duc la facultate și să mă duc pe platoul de filmare, deci practic am cam furat meserie decât am învățat-o.
Cu ce profesori ai învățat?
Nicolae Corjos a fost profesorul meu de Regie, regizorul „Liceenilor“, împreună cu Alecu Croitoru, a făcut și el câteva filme, dar nu foarte cunoscute.
Dintre colegii tăi au mai ajuns vreunii să fie regizori de succes?
Cei care mai practică meseria sau au practicat-o – Bogdan Bărbulescu. Știu că între timp făcea foarte multe reclame și se băgase și pe TV. Vali Albineț, cascadorul care la un moment dat a făcut și el niște scurtmetraje foarte mișto. Și Adina Popescu, scriitoarea care este un regizor de film documentar foarte bun. A făcut de curând un documentar foarte haios despre cea mai proastă echipă de fotbal din România: „Vulturii din Țaga“. Joacă prin Liga a V-a și ia extrem de multe goluri. Oamenii și patronul echipei se încăpățânează să țină echipa și să creadă în visul lui de a avea o echipă de fotbal.
Dacă ar fi să aruncăm o privire în viitor, cel puțin în cel apropiat, care ar fi planurile și proiectele tale?
Am filmat cu We are Basca un film, nu știu încă dacă e scurtmetraj sau lungmetraj ori mediu-metraj. Se numește „Frați“. Este tot cu Sergiu Costache, Silviu Mircescu, Șerban Pavlu și cu Oliver Toderiță. În rest, pregătim scenarii. We are Basca e o casă de producție, au produs filmul „Monștri“ al lui Marius Olteanu.
Se încarcă comentariile...
