„Din culisele cinematografiei“. Cum a fost împiedicată febleţea lui Gheorghiu-Dej să joace la Paris: „O legendă construită de Ana Pauker“

Despre Elvira Godeanu s-a spus că ar fi fost marea pasiune a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, până când i-ar fi refuzat cererea în căsătorie

Elvirei Godeanu i s-a interzis deplasarea în Franţa din cauză că ar fi avut o relaţie intimă cu preşedintele Consiliului de Stat al RPR, spun zvonurile vremii. Actriţa a declarat că povestea era fabricată de Ana Pauker, pentru a-l compromite pe rivalul ei, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ochii tovarăşilor de partid şi ai lui Stalin.

Deşi a jucat circa o sută de roluri pe scenă, în cele cinci decenii de activitate, actriţa Elvira Godeanu (1904 - 1991) a avut doar apariţii sporadice pe marele ecran, între 1928 şi 1953, în ciuda faptului că, în urma rolului din „Maiorul Mura“ i s-a oferit şansa unei cariere internaţionale. În perioada comunistă s-a speculat cu privire la o presupusă relaţie pe care a avut-o cu preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, însă pe de altă parte i s-a şi refuzat eliberarea paşaportului necesar pentru participarea la un turneu în Franţa.

 „Am jucat mult şi de toate. Era un bun obicei, în vechiul Naţional, ca actorii să se formeze în roluri cât mai variate. Deşi uneori n-am jucat pe scena «cea mare», m-am pătruns de spiritul în care am crescut la Teatrul Naţional“, povestea actriţa Elvira Godeanu într-un interviu acordat cotidianului „Adevărul“ în decembrie 1990. 

Printre cele o sută de partituri care i-au asigurat celebritatea în cele cinci decenii de activitate teatrală s-au numărat Marguerite Gautier din „Dama cu camelii“, Zoe Trahanache din „O scrisoare pierdută“ sau Doamna Maria din „Apus de soare“. Pe de altă parte, deşi a avut nenumărate prilejuri de a ajunge o vedetă internaţională, Elvira Godeanu nu a avut decât contacte sporadice cu arta cinematografică.

A debutat în „Maiorul Mura“, peliculă iniţiată de Jean Georgescu, care avea de gând să adapteze pentru marele ecran vechea operetă cu acelaşi titlu, de mare succes în epocă. Cineastul a făcut propunerea preluării în producţie a scenariului tânărului avocat Ioan Timuş, însă nu a găsit finanţare. În cele din urmă, Timuş a reuşit ca, împreună cu o croitoreasă, un medic şi un funcţionar public să facă rost de cei 579.400 de lei necesari pentru a începe filmările. Asumându-şi şi rolul de regizor, Timuş a apelat la o distribuţie din care mai făceau parte, pe lângă Elvira Godeanu, care a interpretat rolul tinerei moşierese Mariana Pătraşcu, mai făceau parte nume ca Marietta Sadova, Gheorghe Timică, Victor Antonescu, respectiv Jean Georgescu. Interioarele s-au filmat în studioul „Indra-Film“ (operator fiind germanul Leo Schwedler), iar exterioarele în Grădina Botanică şi în împrejurimile Bucureştiului. Început în toamna lui 1927, filmul a avut premiera la cinematograful „Capitol“ în martie 1928, fiind bine primit atât de public, cât şi de critică.

Colegă de platou cu un actor care filmase la Hollywood

A urmat apoi „Povara“, o producţie „Pan-Film“ Viena, în regia lui Jean Mihail, peliculă în care Elvira Godeanu a intrat în rolul lui Mimi Predeleanu, vânzătoare într-un magazin bucureştean, care se îndrăgosteşte de Ioan Strătilă, jucat de Valeriu Valentineanu, fiul unui cunoscut bancher. Naşterea acestui film a fost rezumată de Jean Mihail în cartea sa de memorii, „Filmul românesc de altădată“:

Elvira Godeanu şi Valeriu Valentineanu, în filmul „Povara“

„Povestea filmului «Povara» a început prin luna martie a acelui an (1928, n.r.), când excelentul actor al primei noastre scene, Valeriu Valentineanu, m-a prezentat unei doamne din «înalta societate bucureşteană», care voia să finanţeze un film românesc... De altfel, doamna Arabela Yarka nu pretindea că e însufleţită de gândul de a pune o cărămidă la temelia filmului autohton, ci, pur şi simplu, declara că vrea să se amuze! O atrăgea - spunea dânsa - lumea actoricească şi mai ales lumea necunoscută a filmului, acea uzină de ficţiuni care e studioul cinematografic. Nu m-am mirat prea mult, fiindcă ştiam câte curiozităţi şi câte capricii puteau să aibă pe atunci «cucoanele» noastre, şi ne-am pus destul de repede de acord“. Datorită bugetului generos, Jean Mihail şi-a permis să închirieze unul dintre platourile studioului „Sascha-Film“ din Viena şi a cooptat inclusiv cunoscuţi actori germani şi austrieci în distribuţie: Oskar Beregi de la teatrul „Komödie“, care filmase şi la Hollywood, Pauline Schweighoffer şi Anton Weidinger de la „Burgtheater“, Klementina Plessner, Theo Schall, Rolf Gert, Hans Marchall şi Fritz Rehberger, toţi de la „Volkstheater“. Operator a fost vienezul Ludwig Schaschek, iar exterioarele au fost filmate atât la Viena, cât şi la Bucureşti, Constanţa, Balcic şi pe litoralul Mării Negre. Filmul a avut premiera concomitentă la cinematografele „Capitol“ şi „Lipscani-Palace“ din Bucureşti şi în cinematografele „Schweden-Kino“ şi „Mariahilfer-Kino“ din Viena la 15 noiembrie 1928.

„Am rămas la un moment dat fără diurnă şi cu hotelul neplătit, sechestraţi pur şi simplu“

Cel de al treilea film în care a apărut Elvira Godeanu este „Ciuleandra“, o coproducţie româno-germană regizată de Martin Berger, care a avut premiera la 30 octombrie 1930, la cinematograful „Capitol“ din Bucureşti. Pelicula, care a reprezentat un eşec de proporţii, a avut două versiuni, una românească şi una germană, iar Elvira Godeanu a jucat rolul Anitei, o femeie de moravuri uşoare. 

„Spre deosebire de Jean Mihail, care condusese cu energie filmările la «Povara» şi chiar în comparaţie cu dilentantismul de la «Maiorul Mura», regizorul german Martin Berger se prezenta în dezavantaj. Când a filmat «Ciuleandra», era un om sfârşit, era bătrân, suferind, în criză de contracte. Eram în plină criză mondială. Dacă filmul n-a ieşit bine, a fost în primul rând din cauza condiţiilor materiale. În timpul filmărilor, în ţară, la Constanţa, am rămas la un moment dat fără diurnă şi cu hotelul neplătit, sechestraţi pur şi simplu ca gaj, cu fondurile epuizate sau suspendate, din pricina campaniei de presă împotriva lui Liviu Rebreanu şi împotriva filmului, cu mult timp înainte de premieră, iar la Berlin, când am ajuns, pentru filmarea interioarelor, am constatat că, de fapt, venisem degeaba. Până la urmă s-au aranjat cumva unele filmări şi n-aş putea spune că rolul pe care l-am interpretat nu m-a interesat. Cu toate că nu exista, ca atare, în nuvelă, era o compoziţie, o femeie-vampă, de o anumită distincţie însă, care se integra în felul ei în drama lui Puiu Faranga. ot chiar să spun că filmul nu mi-a displăcut, singura dată când l-am văzut, la premieră. N-au fost manifestări ostile, în sală, în orice caz, n-au fost la spectacolul de gală, cum am auzit că au scris unii. A fost linişte şi în timpul proiecţiei şi după. Ceea ce înseamnă, însă, că n-a fost un succes. Pe noi, actorii, care eram departe de misterele campaniei de presă, ne interesa ceea ce făcusem. Fusese o experienţă. Dovada că astăzi îmi aduc aminte mai mult de scenele de lucru decât de imaginile din film: scenele de lucru la Constanţa, la conacul de la Strunga, în Moldova, scenele de lucru la Berlin, împreună cu Nicolae Bălţăţeanu, cu Hans Stüwe - fiindcă eu am jucat şi în versiunea germană - cu Jeana Popovici, cu Petre şi Alice Sturdza, cu Dumitru Sireteanu. Păcat că filmul s-a pierdut...“, mărturisea actriţa într-un interviu publicat de „Cinema - Magazin Estival“, ediţia 1985.

Cel din urmă film în care a apărut Elvira Godeanu a fost „O scrisoare pierdută“, în regia lui Victor Iliu şi a lui Sică Alexandrescu, care a avut premiera la 26 februarie 1954. Pelicula, care beneficiază de aportul unor monştri sacri ai teatrului românesc, este de fapt preluarea cinematografică a unei superbe reprezentaţii a celebrei comedii ţinută pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Pe lângă Elvira Godeanu (Zoe Trahanache), în film au mai jucat Alexandru Giugaru (Zaharia Trahanache), Niki Atanasiu (Ştefan Tipătescu), Marcel Anghelescu (Pristanda), Costache Antoniu (Cetăţeanul turmentat), Radu Beligan (Agamiţă Dandanache), Ion Finteşteanu (Farfuridi), Grigore Vasiliu-Birlic (Brânzovenescu) şi Ion Talianu   (Caţavencu).

„Nici celei mai bune prietene ale mele nu i-am destăinuit numele amanţilor şi marca parfumurilor pe care le folosesc“

Despre Elvira Godeanu s-a spus că ar fi fost marea pasiune a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu care ar fi avut o relaţie, timp de mai mulţi ani, pasiune care s-a stins în momentul în care actriţa ar fi refuzat cererea în căsătorie a liderului comunist.

„Pe Elvira Godeanu am cunoscut-o. Eram şi eu în lumea teatrului. Da, a fost dragoste mare! Înainte de Elvira Godeanu, Dej a fost cu Dina Cocea, pe care i-a predat-o Maurer. Ce s-a întâmplat apoi? Când a fost un turneu în Franţa, cu «O scrisoare pierdută», în 1956, în regia lui Sică Alexandrescu, cu Giugaru, cu Beligan, Elvira era Zoe. Şi nu i-au dat voie să plece în Franţa. Au trimis-o în locul ei pe Cella Dima. Elvira Godeanu a mers la Constanţa Crăciun şi i-a zis: «Doamna ministru, văd că nu mai plec în Franţa. Aşa cum hotărâţi, nu discut. Că se vorbeşte că eu aş avea relaţii pe sus şi din cauza asta nu e bine să plec. Dar vreau să ştiţi un lucru. Nici celei mai bune prietene ale mele nu i-am destăinuit numele amanţilor şi marca parfumurilor pe care le folosesc». Până la urmă nu i-au dat drumul pentru că aveau o informaţie că rămâne în Franţa“, povestea fostul şef al diplomaţiei româneşti, Ştefan Andrei, în paginile cărţii „Stăpânul secretelor lui Ceauşescu. I se spunea Machiavelli“, scrisă de Lavinia Betea.

Episodul a fost confirmat şi de Paul Cornea, cel care coordona, la vremea respectivă, Direcţia Teatrelor şi Direcţia Muzicii din cadrul Ministerului Culturii. „Când i-am avansat Constanţei Crăciun propunerea pe care mi-o făcuseră Sică Alexandrescu şi W. Siegfried, de a se accepta participarea Teatrului Naţional la Festivalul Internaţional al Teatrelor de la Paris, din mai 1956, abia dacă-mi puteam reţine scepticismul. Dar iată că, spre surprinderea mea, spre surprinderea tuturor, conducerea partidului a căzut de acord (...) Înaintea plecării s-a produs un incident: Comisia de Vize şi Paşapoarte a refuzat plecarea Elvirei Godeanu, care o interpreta pe Zoe Trahanache şi o făcea magistral. M-am zbătut în fel şi chip să obţin revocarea acestei dispoziţii, bătând la toate uşile la care aveam acces şi explicând pe cât mă pricepeam mai bine că lipsa unei actriţe principale riscă să ne compromită turneul. Am întâmpinat peste tot o rezistenţă surdă, dar tenace. Ceea ce mă irita mai ales era lipsa motivaţiei, niciun factor de răspundere nu ne sugera despre ce este vorba. Misterul, cel puţin pentru mine, persistă până azi, dacă nu dau crezare zvonului care a circulat în epocă, că Elvira Godeanu ar fi fost împiedicată să facă deplasarea din cauză că ar fi avut, la un moment dat, o relaţie intimă cu Gheorghiu-Dej. În orice caz, am avut norocul să ne descurcăm fără a pune în primejdie prezenţa noastră la Paris, graţie ideii lui Sică de a o înlocui în ultimul ceas pe Elvira Godeanu cu Cella Dima, o actriţă inteligentă şi talentată, care s-a încadrat excelent rolului“, mărturisea Cornea în cartea „Ce a fost - cum a fost. Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache“.

Pe de altă parte, după mulţi ani de la apariţia legendei, actriţa infirma această relaţie, tot în paginile cotidianului „Adevărul“: „Este o poveste care m-a apăsat multă vreme. Toţi cei care îmi erau apropiaţi, colegi, prieteni care îmi veneau în casă, ştiau că este o calomnie. O legendă construită cu sânge rece de Ana Pauker, pentru a-l compromite pe rivalul ei, Gheorghiu-Dej, în ochii tovarăşilor de partid şi ai lui Stalin. Mulţi dintre cei care mă înconjurau - unii mi-au făcut mărturisiri în acest sens - aveau «indicaţii» să răspândească zvonul că mă vizitează Dej, că îmi trimite bijuterii şi lucruri scumpe. Totul mi se trage de la un revelion. Comuniştii organizau astfel de petreceri în care urmăreau să-şi facă propagandă printre artişti. M-am trezit într-o sală unde fuseseră aduse butoaie mari cu vin. Se bea şi se mânca şi toată lumea era veselă. Eram foarte elegantă, purtam o pălărie cu boruri mari şi o blană superbă. Mă însoţea dramaturgul Alexandru Kiriţescu, şi el foarte elegant îmbrăcat. La un moment dat s-a făcut linişte, apoi o rumoare teribilă: «Vine tovarăşa Pauker!». Toţi s-au repezit către ea. Eu am stat deoparte. A început să împrăştie strângeri de mână şi zâmbete; s-a oprit, m-a privit lung şi a cerut să-i fiu prezentată. Parcă o văd, avea o privire de vultur, era tunsă scurt, îmbrăcată modest şi sobru, într-o rochie gri închis. După această întâlnire, zvonurile despre legătura mea cu Dej au început să circule. Lucrurile au devenit curând dramatice. Primeam scrisori de ameninţare sau implorare din partea unor oameni greu încercaţi de soartă, care aveau rude în închisoare, deţinuţi politici, sau se aflau în nevoi şi sperau că pot să-i ajut eu, intervenind pe lângă «iubitul» meu!

Ce e absurd în povestea asta e că eu pe Gheorghe Gheorghiu-Dej nu l-am văzut niciodată în viaţa mea în carne şi oase“.