CRONICĂ Integrala Ludwig van Beethoven, la Ateneu
0
Integrala concertelor pentru pian şi orchestră de Ludwig van Beethoven este pe cale să devină o tradiţie a Festivalului „George Enescu“
Cronică realizată de Toma Popovici
După versiunea lui Christian Zacharias de la ediţia din 2007, iată că Rudolf Buchbinder, în dublă ipostază de pianist şi dirijor al orchestrei Filarmonicii „George Enescu“, oferă acum publicului ciclul celor cinci concerte, în două seri consecutive: miercuri, 11 septembrie concertele nr. 2, 4 şi 3 iar joi, 12 septembrie – concertele nr. 1 şi 5.
Asumarea, în genul concertant, a rolului de dirijor de către solist necesită, fără îndoială, pe lângă stăpânirea impecabilă a celor două orizonturi muzicale, un efort de concentrare şi o forţă emoţională excepţionale. O astfel de dublă-abordare posedă, însă, avantajul integrării organice a celor două entităţi într-o singură viziune interpretativă.
O vitalitate aparte
Primul concert din seria celor două dedicate integralei beethoveniene a fost o mărturie cât se poate de expresivă a osmozei dintre pianistul Rudolf Buchbinder şi orchestra filarmonicii bucureştene. Încărcat de o energie debordantă, de un tonus, o vitalitate şi o vigoare aparte, pianistul austriac a imprimat orchestrei bucuria sa de a cânta, iar ansamblul orchestral i-a răspuns pe măsură, reuşind a transcende condiţia de „acompaniament“ şi creând împreună cu solistul un flux muzical unitar.
Un mare merit l-a avut concertmaistrul Cătălin Desagă, foarte activ şi atent la frazarea, agogica şi la schimbările de trăire afectivă ale lui Rudolf Buchbinder, impulsionând orchestra ca un veritabil al doilea dirijor.
Frumuseţea recitativului
În Concertul nr. 2 în Si bemol major, op. 19, Rudolf Buchbinder a optat pentru evidenţierea laturii energice, pline de forţă vitală şi îndrăzneală a personalităţii artistice a tânărului Beethoven. Tempo-ul alert al întregului discurs şi sonoritatea pianistică deschisă, strălucitoare, încărcată de substanţă a solistului au dat viaţă unei concepţii interpretative foarte vii şi impregnate de un umor sincer.
Partea lentă, adagio, a beneficiat de un tempo curgător, înspre andante, şi de o expresie cantabilă şi declamată, fapt ce a scos şi mai mult în relief, prin contrast, frumuseţea unică a recitativului din coda, abordat cu un timbru sonor învăluit, delicat, aproape imaterial, şi cu replicile orchestrei într-un pianissimo abia perceptibil.
O viziune solară
Concertul nr. 4 în Sol major, op. 58 ne-a prilejuit admirarea capodoperei beethoveniene dintr-un alt unghi decât cel al rafinamentului spiritualizat, filosofic, al subtilităţii infinitezimale de nuanţă şi stare din interpretarea lui Radu Lupu. Entuziasmul şi natura extrovertită a protagonistului integralei a plămădit o viziune solară, plină de viaţă, zugrăvind un Beethoven în deplină maturitate şi efervescenţă creatoare. Am remarcat implicarea afectivă a membrilor orchestrei şi naturaleţea cu care au preluat unii de la ceilalţi, sau de la solist, replicile muzicale, firescul cu care au contribuit la desfăşurarea dramaturgică a firului muzical.
Energia neobosită a pianistului-dirijor, forţa şi puterea sa de convingere au răspuns, probabil, cel mai bine conţinutului dramatic al Concertului nr. 3 în do minor, op. 37, adevărat premonitor al Simfoniei a V-a sau al Sonatei op. 111. Un mare efect dramaturgic l-a generat reluarea graduală a tempo-ului şi dozajul progresiv al dinamicii în coda părţii întâi, într-un crescendo şi accelerando spre explozia finală a mişcării. Poate că această afinitate cu Concertul în do minor a fost şi motivul pentru care lucrarea a încununat prima seară a integralei, pregătind publicul pentru „deznodământul“ zilei următoare.
RELIEFURI BEETHOVENIENE
Cronică realizată de Despina Petecel Theodoru
Rudolf Buchbinder şi-a dovedit excelenţa în cele două seri în care a prezentat, sub cupola Ateneului Român, unui public numeros şi entuziast, integrala Concertelor pentru pian şi orchestră de Beethoven, în dubla calitate de pianist şi dirijor. Virtuozitate impetuoasă, ca o mare dezlănţuită; concepţie arhitectonică unitară, cu fraze generos rânduite, fără hiatusuri, ca un flux energetic compact; contraste dinamice şi expresive percutante; sunete precis conturate, cu atacuri tranşante şi consistenţă granitică cel mai adesea, alternând însă cu altele, perlate, dispuse în adevărate dantelării filigranate – acestea ar fi doar câteva dintre caracterisicile artei pianistice cu care Rudolf Buchbinder ne-a captivat joi, 12 Septembrie, în Concertul nr.1 în Do major, op. 15 şi în Concertul nr. 5 în Mi bemol major, op. 73.
Fiorul poetic
Interesul muzicianului austriac pentru literatură, pictură, sculptură s-a reflectat în construcţia opus-urilor beethoveniene, faţă de care manifestă o reală empatie, împlinind natura duală a compozitorului: grandios-sculpturală şi meditativ-poetică. În redarea Concertului nr. 1 (1798) Buchbinder a mizat pe cele două aspecte intrinseci ale acestei partituri de tinereţe a autorului: masivitatea sculpturală a sonorităţii pianistice şi orchestrale şi avalanşele ritmice abrupte. Reliefurile monumentale ale fiecărui sunet, fiecare cu identitate distinctă atribuită de însuşi interpretul-oaspete s-au menţinut şi în Largo, unde fiorul poetic a avut un aer translucid, de visare trează.
Aproape ofensiv, Rondo-ul final s-a declanşat în ghirlande ritmice de o vitalitate cu accente dramatice. A fost un Beethoven preponderent impulsiv, intransigent, categoric, un Beethoven al „Marii Sonate“ în Mi bemol major şi al Pateticii.
Rafinamentul coloristic
Deşi la fel de statuar în construcţie, Concertul nr. 5 – compus la 10 ani distanţă de primul (1808), în aceeaşi perioadă cu Simfoniile a VI-a, Pastorala, şi a VII-a – s-a potrivit încă şi mai bine cu natura afectiv-intelectuală şi cu viziunea interpretativă a solistului. Pe lângă structurile granitice, de factură simfonică, tipice creaţiilor lui Beethoven, pe lângă asperităţi sonore şi nelinişti interioare abisale, muzica Mi bemol major-ului a beneficiat de o anume plasticitate, de modulaţii timbrale flexibile, de diferenţieri evidente între forţa şi fineţea sunetelor, între intensitatea lor agresivă şi replierea aceloraşi în zona purităţii, între imagine şi negativul ei, după exemplul tehnicii renascentiste de „clar-obscur“.
Rudolf Buchbinder este unul dintre muzicienii-interpreţi de anvengură ai acestui secol
Datorită rafinamentului coloristic şi perlajelor sonore, ale căror nuanţe se pierd în transcendenţă, Adagio un poco mosso a punctat cu adevărat faţa ascunsă – reflexivă şi filosofică – a compozitorului. Spre deosebire de Rondo-ul Concertului în Do major, cel al „Imperialului“ a împletit virtuozitatea debordantă a pianistului cu cantabilitatea frazelor cizelat arcuite şi tensiuni atenuate, în favoarea volatilităţii discursului muzical şi al menţinerii continuităţii şi coerenţei lui.
M-am bucurat să constat că Orchestra Filarmonicii „George Enescu“ a fost un partener redutabil care şi-a redobândit sunetul specific, precizia şi mobilitatea adaptării la exigenţele diverselor partituri, ca şi la rigorile gestului dirijoral împlinit cu aplomb, luciditate, temperament artistic flamboyant şi o remarcabilă atenţie distributivă, de către Rudolf Buchbinder.