Concertgebouw, sub bagheta lui Jansons

Dirijorul leton Mariss Jansons conduce Orchestra Regală Concertgebouw din septembrie 2004 FOTO: Arhiva Festivalului „George Enescu“

Celebra orchestră Royal Concertgebouw din Amsterdam, condusă de Mariss Jansons, interpretează sâmbătă şi duminică lucrări de Beethoven, R. Strauss, Enescu, Prokofiev şi Stravinski.

Articol scris de Elena Zottoviceanu

Cu Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră, Ludwig van Beethoven (1770-1827) face un pas decisiv în direcţia a ceea ce va fi o nouă viziune, nu numai în genul concertant, ci şi în întreaga sa creaţie. Acum principiul simfonic va domina asupra celorlalte componente ale discursului, iar concertul pentru un instrument solist va deveni o simfonie cu solist concertant. De altfel, „do minorul“ este primul din seria capodoperelor care evadează oarecum din cadrul clasic şi deschide perspectiva romantismului cu noi dimensiuni expresive şi noi relaţii între parteneri. Pianul solist evoluează spre postura de personaj şi induce atmosfera generală împreună cu orchestra, pentru conturarea unei dramaturgii inovatoare. Lăsând pianului libertatea de a-şi demonstra valenţele virtuoze, Beethoven dă şi orchestrei un rol bine individualizat, care merge uneori atât de departe încât cele două entităţi par două personaje ce se înfruntă.

În succesiunea clasică de trei mişcări, păstrată, tonul dominant al primei părţi, Allegro con brio, este eroic, plin de energie ca o afirmare a voinţei compozitorului de a găsi un patos de o nouă calitate. Largo aparţine în principal pianului, care de la început fixează o atmosferă de reculegere şi austeritate: pe armoniile sobre ale orhestrei pianul desenează pasaje dantelate care deschid instrumentului regiuni sonore noi, anunţând scriitura pianistică a romanticilor. In contrast puternic cu această pagină poetică izbucneşte finalul: ritmul vioi, dansant, antrenează toţi participanţii în scurte dialoguri nu lipsite de humor dar şi de momente de dramă, ca pentru a ne reaminti de atmosfera iniţială. Totul se precipită într-un Presto vijelios.

Cu O viaţă de erou, op. 40, ultimul poem simfonic din marea serie iniţiată cu un deceniu în urmă, Richard Strauss (1864-1949) ilustrează convingător „noul stil subiectiv” cum l-au definit exegeţii; el pune în scenă nu figura abstractă a artistului – simbol al luptei cu lumea ostilă idealurilor sale, asemeni eroului beethovenian, ci pe sine însuşi, ca artist ca om, ca figură importantă a devenirii muzicii în ambianţa sfârşitului de secol XIX. Exprimarea Eului în O viaţă de erou tinde spre o veridicitate şi o violenţă care deschid calea către expresionismul ce va defini secolul următor. În acest scop, Strauss desfăşoară o impunătoare artă (şi ştiinţă) a exploatării resurselor orchestrei moderne cu mijloace care depăşesc limitele previzibile în acel moment ale discursului simfonic. S-a spus despre această capodoperă straussiană că este cel mai modern dar şi cel mai romantic dintre poemele sale, căci ceva din motivaţiile genului, eminamente romantic, se regăseşte în ardenţa discursului şi în ideea lisztiană a închegării formei dintr-o salbă de segmente investite cu sensuri şi imagini diferite, dar solid legate între ele. Compozitorul se identifică cu Eroul prin aluzii autobiografice declarate, chiar şi prin citate din partituri precedente, realizând o aproximare sonoră a evoluţiei sale spirituale.

I. Eroul, întruchipat chiar prin torentul unui melos de mare inspiraţie cu o temă nobilă, foarte amplă care, combinată cu alte elemente ce aduc portretului tuşe sentimentale şi un elan irezistibil, îl defineşte ca imaginea unei fiinţe excepţionale. Egocentrism? fără îndoială: opoziţia dintre artist şi duşmanii săi – partea a II-a, Adversarii Eroului – este un scherzo grotesc, care îi oferă lui Strauss oportunitatea de a propune o categorie nouă în estetica timpului, urâtul muzical. Sunt celebre intervenţiile şocante ale suflătorilor, liniile zig zagate ale corzilor, pasul apăsător al contrabaşilor, dar până la urmă totul este dominat de aura compozitorului. III. Femeia care-i stă alături. Dialog pasionat cu femeia iubită – soţia sa (un mare solo de vioară) din care, într-un fel de scherzo capriccioso, nu lipsesc şi detaliile picante. IV. Lupta Eroului. Fanfare, trompete, muzici pompoase ce se ciocnesc într-o încrâncenare feroce, nemaiauzită până atunci şi se încheie cu revenirea la celebra temă a lui Don Juan din poemul cu acelaşi nume, deci cu victoria operei artistului. V. Faptele Eroului în timp de pace. Într-o atmosferă visătoare, Strauss evocă printr-o ţesătură contrapunctică măiastră, fragmente preferate din creaţiile sale anterioare, cu precădere momente lirice, poetice. Scurta intervenţie a criticilor nu reuşeşte să-i tulbure serenitatea. VI. Retragerea din lume şi împlinirea vieţii sale. Introdusă de solo-ul melancolic al cornului englez, secţiunea evocă aspiraţia artistului de a se refugia în liniştea naturii, departe de conflictele vieţii sociale, în căldura căminului, dăruit total creaţiei. Apoteoza artistului este un fel de CV artistic care a bulversat lumea muzicală a timpului, dar se pare că gândind în urmă asupra propriei sale deveniri, Strauss ar fi spus despre acest opus „Nici măcar nu-mi place aşa mult”, iar astăzi noi o privim cu oarecare detaşare ca pe o spectaculoasă piesă de patrimoniu pe peretele unui muzeu; dar oare o iubim ?