Bach şi fiii săii

Orchestra de cameră de la Paris,  dirijată de Sir Roger Norrington, cu solistele Deborah Nemţanu şi Sarah Nemţanu, vor interpreta, la Ateneu, lucrări compuse în familia Bach, la miezul nopţii.

Un text de Corina Bura

Dintre toţi fiii marelui Johann Sebastian, Carl Philipp Emanuel Bach (1714-1788) s-a bucurat de cea mai mare faimă. Stilul său componistic se încadrează în perioada de tranziţie dintre Baroc şi Clasicism, cu evidente accente romantice. Alături de Quanz, fraţii Benda şi Graun, a fost una din figurile proeminente ale Şcolii de la Berlin care, în epocă, s-a bucurat de o serioasă reputaţie artistică alături de cele de la Viena şi Mannheim. C.P.E. Bach a lăsat o operă vastă în care a abordat aproape toate genurile muzicale: sonate, fantezii, menuete, poloneze şi 50 de concerte şi sonatine. Numărul simfoniilor – în total 18 – este însă mult mai redus, dacă ne raportăm la atenţia acordată genului de către Haydn, Mozart şi chiar de fratele său pe jumătate, Johann Christian. Cele două simfonii, în si minor H661/Wq 182:5 şi Do major H659/Wq182:3, fac parte dintr-un ciclu de şase, scrise în perioada hamburgeză şi se deosebesc de cele opt scrise anterior la Berlin, acestea din urmă fiind mult mai inspirate.

Concepute pentru orchestră de coarde, la comanda baronului Gottfried van Swieten, ele dezvăluie deja o muzică profund originală în care se face simţită aplicarea principiilor de retorică şi dramă asupra structurilor muzicale. Aceste lucrări nu au fost publicate în timpul vieţii sale, comanditarul dorind să fie scrise într-un stil mai „dificil“, fiind rezervate uzului său personal.

Într-adevăr, Simfonia în si minor H66 – Allegretto, Larghetto şi Presto – are un aer mai clasic dar permanentul balans major-minor indus de modulaţiile surprinzătoare şi multiplele cadenţe interioare îi conferă un discurs pronunţat narativ. Trecerea spre mişcare mediană se face pe nesimţite, folosind material melodic iniţial, iar finalul, amplu are o alcătuire interesantă, diferitele suprafeţe fiind legate de un fel de punte construită din veritabile fascicule sonore, care la fiecare expunere îşi modifică radical evoluţia armonică; aşa-zisa coda aduce în stretto elementele constitutive.

Simfonia în Do H 659 este tot tripartită (Allegro assai, Adagio, Allegretto) şi foloseşte progresii melodice extinse cu finalizare armonică neaşteptată. Partea mediană, intens dramatică în expresie, îl prevesteşte pe Beethoven, în timp ce finalul, de mari dimensiuni are caracter dansant.

Odată redescoperite, simfoniile respective s-au bucurat de o popularitate crescândă. Conţi-nutul lor este plin de fantezie şi neprevăzut, bogat în sentimente, împletind avântul cu sensibilitatea, fapt rezumat în expresia empfindsamer Stil („Stil sensibil“). Liniile melodice sunt excepţional şlefuite.

Limbaj muzical sensibil şi rafinat

Wilhelm Friedemann Bach (1710-1784) a fost cel de-al doilea fiu al lui Johann Sebastian. Beneficiind de înalta educaţie primită de la tatăl său, el a cultivat un limbaj muzical sensibil şi rafinat, care a generat un stil inventiv, mult în avans faţă de epoca în care a trăit. În pofida recunoaşterii genialelor sale calităţi de organist, improvizator şi compozitor, viaţa i-a fost nefericită şi plină de privaţiuni. Creaţia sa este foarte bogată şi Simfonia în Fa major, „Dissonante” F67/BR C2, pentru orchestră de coarde şi continuo, în patru părţi: Vivace, Andante, Allegro, Minuetto (I şi II), demonstrează uimitoarea sa versatilitate în folosirea tuturor mijloacelor muzicale: o împletire îndrăzneaţă şi fără precedent a armoniei cu contrapunctul. Deşi pare tributară unor scheme tradiţionale, construcţia devine interesantă datorită multiplelor cadenţe interioare în care abundă întârzierile, de unde supranumele de „Dissonante“.

 Aceste permanente respiraţii lasă impresia unei structuri cumva mozaicate. Schimbările armonice survenite în cele mai compacte spaţii şi un contrapunct care plasează intrările vocilor la interval de doar o pătrime, toate generează sonorităţi neegalate vreodată. Menuetul II, mai dezvoltat, are cu precădere un conţinut emoţional impre-sionant prin stranietatea sinuozităţii liniei melodice. W. F. Bach a beneficiat mai mult decât ceilalţi fraţi de impactul cu personalitatea tatălui său; despre el J.S.Bach afirma: „Fiul care-mi aduce bucurie este acela pe care îl iubesc“.

Johann Sebastian Bach a scris puţine lucrări concertante comparativ cu restul genurilor cuprinse de creaţia sa, iar cele destinate viorii, deşi limitate ca număr, sunt excelent realizate, motiv pentru care sunt foarte mult cântate. Bach scris două concerte „tradiţionale“, unul în la minor BWV 1041, altul în Mi major BWV 1042, ambele dezvoltând câteva linii melodice fantastice ca frumuseţe, iar parcursul sonor evidenţiază direcţia în care va evolua genul în secolele care vor veni. Concertul dublu, în re minor BWV 1043 reprezintă poate cea mai bună imagine pentru ilustrarea lucrărilor Barocului târziu şi este caracterizat prin subtila relaţie expresivă dintre cele două viori de-a lungul întregului discurs. Travaliul tematic desfăşurat pe parcursul celor trei părţi, Vivace, Largo ma non tanto şi Allegro, foloseşte nuclee supuse unor procedee contrapunctice complexe.

Orchestra de cameră din Paris a fost înfiinţată în 1978. Lectura într-o cheie „camerală” a lucrărilor interpretate îi conferă un loc aparte în peisajul parizian. Echipa de artişti, cu adevărat originală, s-a bucurat de sprijinul şi colaborarea unor dirijori renumiţi: Alexander Kantorov, Jean-Pierre Wallez, Thomas Zehetmair etc. şi de solişti celebri precum Fazil Say, Christian Zaccharias, Gauthier Capuçon, Boris Berezovsky ş.a. În ultimii zece ani au produs peste 20 de înregistrări ale unor opere majore.

Complementaritatea a două artiste

Dacă în primii ani de studiu i-au avut profesor pe tatăl lor şi pe Gérard Poulet la Conservatorul Superior al Muzicii şi Dansului din Paris, mai târziu întâlnirile cu diferite personalităţi muzicale şi experienţele trăite au ajutat la creionarea portretului unic al fiecăreia.

Sarah Nemţanu (1981) a studiat la Bordeaux şi Paris, unde a terminat Conservatorul Naţional cu Premiul Întâi. A activat în Orchestra Naţională a Franţei obţinând în 2007 premiul Revelaţia Solistului Instrumentist. În 2009 a colaborat cu Regizorul Radu Mihăileanu pentru filmul Le Concert. A concertat în compania unor mari orchestre franceze şi engleze alături de solişti şi dirijori de renume. Din discografia sa menţionăm albumul de succes Gypsic-Sarah (2010). Cântă pe o vioară Guadanini din 1784.

Deborah Nemţanu (1983) ocupă din 2005 postul de vioară întâi la Orchestra de cameră din Paris şi a avut şansa să se perfecţioneze şi să cânte alături de mari violonişti cum este Itzhak Perlman, în anul 2007 fiind fost selecţionată în Programul Perlman din Statele Unite. Întâlnirile muzicale au fost cu Jérôme Ducros, Gautier şi Renaud Capuçon, Stephen Kovacevich, Eric Lesage, Paul Meyer etc. Colaborări importante cu prestigioasa Orchestră Simfonică din Londra, Orchestra Naţională a Franţei, Orchestra din Bordeaux Aquitaine, Orchestra Simfonică a Operei din Toulon etc.

VINERI 11 sept.

Ora 22.30 Ateneul Român

ORCHESTRE DE CHAMBRE DE PARIS

Concertele de la miezul nopţii

Dirijor: Sir ROGER NORRINGTON

Soliste: DEBORAH NEMTANU, SARAH NEMTANU

C.P.E. Bach – Simfonia în si minor H 661

J. S. Bach – Concertul în Mi major pentru vioară şi orchestră BWV 1042 Solistă: SARAH NEMŢANU – vioară

W.C. Bach – Simfonia în Fa major

J. S. Bach – Concertul în la minor pentru vioară şi orchestră BWV 1041 Solistă: DEBORAH NEMŢANU – vioară

C.P.E. Bach – Simfonia în Do major H 659

J. S. Bach – Concertul în re minor pentru 2 viori BWV 1043 Soliste: DEBORAH NEMŢANU– vioară, SARAH NEMŢANU – vioară