Înălţimile muzicii ruse

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Filarmonica din Sankt Petersburg, dirijată de Yuri Temirkanov, va avea în program lucrări de Ceaikovski şi Şostakovici. Solist va fi Valery Sokolov, laureat al Concursului Internaţional George Enescu.

Un text de Corina Bura

Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră, op. 35 de Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893) este una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite capodopere ale literaturii violonistice. Autorul l-a conceput în anul 1877, într-un moment de inspiraţie, stimulat de prezenţa tânărului violonist Iosif Kotek. Cei doi au cântat împreună varianta vioară-pian a Simfoniei Spaniole de Edouard Lalo şi această lucrare se pare că ar fi fost catalizatorul care a declanşat scrierea concertului. Ceaikovski a remarcat prospeţimea ritmurilor exotice şi liniile melodice excelent armonizate, meditând la faptul că francezii, deşi nu copleşesc prin profunzime, evită cu grijă rutina, caută noi forme şi se concentrează mai mult asupra frumuseţii muzicii decât pe respectarea tradiţiei.

Mişcarea mediană a concertului a fost complet rescrisă, iar prima variantă a fost păstrată şi inclusă în ciclul Souvenir d΄un lieu cher pentru vioară şi pian. Tipărirea şi lansarea lucrării au declanşat, ca de obicei, câteva controverse. Pentru început, marele violonist şi pedagog Leopold Auer a apreciat că, deşi a fost captivat de prima mişcare, acesta s-ar încadra la nivelul unei compoziţii pur orchestrale; totuşi mai târziu el nu a ezitat să o recomande cu căldură celebrilor săi discipoli Jascha Heifetz şi Mischa Elman. Prima interpretare publică a fost aceea a lui Adolph Brodsky, în 1881 la Viena. Reţinem afirmaţiile unui critic pentru Wiener Abendpost:„Temele splendide şi robuste ale prime părţi, misterioasa linişte a Andante-ului (care aminteşte de trăsăturile eroinelor lui Turgheniev) şi dansul sălbatic din final formează un întreg care-i asigură un loc remarcabil printre compoziţiile contemporane”.

De-a lungul celor trei mişcări: Allegro moderato, Canzonetta, Allegro vivacissimo, vioara solistă cântă aproape continuu, strălucind în pasajele de virtuozitate maximă încastrate în discursul muzical sau în cadenţa excepţională scrisă de autor. Cu toate că Ceaikovski nu a avut o „relaţie” prea bună cu vioara, el fiind un excelent pianist, totuşi puţinele opusuri dedicate acesteia, precum şi celebrele solo-uri din baletul Lacul Lebedelor sau din Simfonia a II-a alcătuiesc un repertoriu de primă clasă.

Simfonismul rusesc

Dmitri Şostakovici (1906-1975) este unul dintre cei mai mari compozitori ai secolului al XX-lea. Alături de Ceaikovski, face parte din pleiada străluciţilor reprezentanţi ai simfonismului rusesc, căruia îi amplifică la maximum caracterul epic şi valenţele emoţionale. Parcursul său componistic a fost deturnat în două rânduri (1936 şi 1948) de schimbările survenite în politica ideologică din ţara în care a trăit. Cele 15 simfonii pe care le-a scris au fost interpretate de exegeţi ca având un cod prin care pot fi descoperite portrete sau evenimente care au avut impact direct asupra vieţii sale. Indiferent de ceea ce afirmă biografii, mai ales Samuel Volkov în Memoriile sale, Şostakovici şi-a comentat foarte puţin creaţia, cedând acest privilegiu muzicii care nu încetează să uimească. Simfonia a X-a (p. a. 1953) durează ca. 52 de minute şi se desfăşoară în patru mişcări: Moderato (cel mai amplă), Allegro (un scherzo demoniac), Allegretto şi Andante-Allegro. Acel „suflu simfonic, perceput atunci când asculţi muzica lui Şostakovici, este alcătuit din elemente simple: mici celule sonore care, împreună cu subtilele schimbări – ritmice, timbrale, armonice, dinamice –, orchestraţia de mare maestru creează contraste puternice în dispoziţia sufletească şi formează un întreg puternic articulat” (David Fanning).

Ottaway consideră tema de deschidere a simfoniei drept „un subiect pentru o lecţie, sau cum să realizezi un efect aproape static menţinând totuşi muzica în mişcare”. Partea a doua, brutală, poate fi comparată cu o tornadă. Partea a treia, un fel de vals – mai mult macabru – introduce temele predilecte, contrastante, întrupate în stilema DSCH (în interpretarea literală germană cu efectul re-mi bemol-do-si) şi EAEDA (E-A(la)-E(mi)-R(re)-A) care, se pare că face aluzie la Elmira Nazirova, o discipolă azeră pe care a apreciat-o în mod deosebit. În această privinţă autorul a găsit cea mai sofisticată şi expresivă modalitate pe care a folosit-o vreodată pentru a îngloba „semnături” muzicale, subliniind natura autobiografică a lucrării. În Final, o linie melodică plină de simplitate este înlocuită de un gopak, evocator al temei din Scherzo; este învins la rândul lui de triumfătorul DSCH, într-un prelung ostinato care duce spre o coda frenetică. 

Showbiz



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite