Fiecare dintre noi simţim nevoia de a-i ajuta pe cei din jurul nostru şi sentimentul de bine pe care îl resimţim mai apoi ne face să intrăm în acest cerc vicios nemaiputând manageria corespunzător NU-urile şi DA-urile potrivite, pierzându-ne capacitatea de a distinge corect între o nevoie reală şi una fără fundament.

Uneori, din iubire exagerată sau altruism în exces, îi ajutăm pe cei din jur nepermiţându-le astfel să înveţe din experienţa care le era destinată. Toate acestea se petrec sub auspiciile unor intenţii pozitive nebănuind că uneori acest fapt poate atrage nişte consecinţe nefaste. Aceste persoane tind încetul cu încetul să devină din ce în ce mai dependente de noi şi drept urmare nu se vor mai dezvolta corespunzător psiho-emoţional în timp ce noi vom obosi tot mai mult.

Ne este teamă că dacă vom spune NU vom pierde iubirea şi aprecierea celor din jur.

Pe de altă parte tindem să ne ajutăm copii în exces şi să fim hiperprotectivi deşi adeseori aceştia au vârste care nu mai justifică acest lucru. Ba mai mult, uitând adeseori de noi, de nevoile şi obiectivele noastre ne angrenăm în acţiuni care au de-a face cu alte persoane: străini, rude, copii, părinţi... şi toate acestea sub auspiciile altruismului.

Drumul spre iad este pavat cu intenţii pozitive!

Adeseori ni se cere ajutorul... uneori justificat alteori nu. Dorinţa de a resimţi satisfacţia obţinută astfel, fie teama de a pierde aprecierea sau iubirea celorlalţi ne face să acţionăm în moduri care se pot dovedi neprofitabile pentru noi sau cei din jur.

La ora actuală tot mai multe femei apelează la naşterea prin cezariană nebănuind nici măcar o clipă consecinţele unei astfel de alegeri deşi, puţin cam târziu, după ce acest lucru a devenit acum o modă, au apărut tot mai multe studii care evidenţiază faptul că majoritatea copiilor născuţi prin cezariană au o imunitate mult mai scăzută decât cei născuţi natural.

Toate cele spuse mai sus îmi aduc aminte de următoarea poveste:

Se spune că acum ceva timp trăia un băieţel căruia îi plăceau fluturii. Efectiv era fascinat de ei, de acea fragilitate combinată cu frumuseţea fără de seamăn pe care o emanau, de aripile lor diafane şi zborul lor plin de graţie. Ce să vă mai spun... într-un cuvânt era îndrăgostit de ei. Spre marea lui bucurie într-o zi plimbându-se pe câmpul înflorit a găsit un cocon pe care l-a luat cu mare grijă şi l-a dus acasă. L-a pus sub o lampă ca să aibă căldura necesară şi în fiecare zi aştepta cu nerăbdare momentul ieşirii fluturelui din crisalidă. Mare i-a fost bucuria când într-una din zile observă momentul în care fluturele începu să găurească crisalida. Încet, cu greu, fluturele încerca să iasă prin gaura formată ce părea mult prea mică. Văzând străduinţa fluturelui, copilul a luat nerăbdător o pensetă şi cu mare atenţie a început să mărească gaură prin care fluturele se străduia ca să iasă pentru a-l scuti de suferinţă. Doar că acel fluture a rămas cu un corp mare şi greoi, cu aripi nedezvoltate, târându-se cu greu pe biroul copilului fără a mai zbura vreodată. Au trecut anii şi copilul urmându-şi visul a început să studieze lepidopterologia şi aşa a aflat că în procesul acela de ieşire din crisalidă, ce părea atât de chinuitor, lichidele vitale din trupul fluturelui erau trimise către aripi care astfel s-ar fi dezvoltat şi i-ar fi permis să zboare.

Ţi s-a întâmplat să ajuţi o persoană şi acest fapt s-a dovedit mai târziu a fi nebenefic pentru acea persoană?

Aştept poveştile voastre de viaţă cu acelaşi interes şi până la următoarea reîntâlnire vă urez o viaţă trăită în ECHILIBRU!