Autor: Florian Schiponca
 

Locul în care înţelegi că îngerii sunt printre noi 

Adevărul este că, dacă ar fi fost aşezată undeva, pe malul mării, ar fi devenit, cu siguranţă, o locaţie “de fiţe”, frecventată de băieţi şi fete cu BMW-uri şi tatuaje, ahtiaţi după cluburi şi şampanie servită la baldachin. Ei bine, nu! Acest loc reprezintă visul de copil a unui om care îşi dedică viaţa, zi de zi, pentru îngrijirea bolnavilor aflaţi în stadii terminale şi recuperării celor cu deficienţe locomotorii rezultate în urma unor nefericite accidente. Este un loc asemeni celei care l-a construit şi îl conduce, cu multă dragoste de oameni şi căldură sufletească. Viaţa ne pune, de multe ori în faţa unor alegeri... The easy way or the hard way?... Aşa cum spuneam ar fi putut foarte bine să construiască un loc monden, plin de vibe-ul ieftin al fericirii de o vară. Alina Ion, a ales să lupte cu suferinţa, să ofere zâmbet şi speranţa oamenilor aflaţi în situaţii dramatice. Numai dacă ai vocaţie poţi să faci o asemenea alegere.

Am dorit foarte mult să cunosc omul aflat în spatele acelui edificiu, motiv pentru care i-am solicitat doamnei Alina Ion un interviu... Aşa cum veţi vedea în continuare, discuţia dintre noi s-a transformat într-o confesiune plină de emoţie.
 
F.S. Vă mulţumesc, doamna Ion, pentru amabilitatea de a răspunde invitaţiei noastre de a ne vorbi despre acest frumos lăcaş şi despre dumneavoastră...
 
A.I. Cu drag! Nu sunt obişnuită să dau interviuri... Ştiu să vorbesc doar despre ceea ce fac de când mă ştiu, de mic copil. Eu am crescut la ţară, în Teleorman, satul Merişani, Comună Băbăiţa... Străbunica mea era moaşa satului şi mergeam peste tot, împreună cu ea, încă de la vârsta de 3 ani. Eram nedezlipită de fusta ei. Oamenii o chemau în principal pentru naşteri dar şi pentru alte afecţiuni pe care le aveau. Totul se petrecea sub ochii mei de copil, fascinaţi de ceea ce vedea. La 9 ani am îngrijit primul bătrân, pe tanti Marcela. Locuia la două case, distanţă, de şcoală. Dacă întârziam în câte o zi, “tovarăşa”, cum spuneam pe atunci, ştia unde sunt. O schimbăm, pe tanti Marcela, îi dădeam să mănânce, îi făceam curăţenie şi plecam la ore doar după ce mă asiguram că o las aranjată, din toate punctele de vedere. Mergeam la biserică şi citeam. Le spuneam bunicilor că eu, când voi fi mare, voi avea o casă uriaşă, cu mulţi bătrâni de care voi avea grijă. Tot atunci am promis că voi ctitori o biserică mare şi frumoasă. Mi-am dorit, de la viaţă, doar trei lucruri: să îngrijesc oameni bolnavi, lucru pe care l-am făcut de când mă ştiu, să am copii cu dragoste faţă de semeni şi să ctitoresc o biserică. Dumnezeu mi-a ajutat să fac şi acest lucru, în satul Merişani. Pe vremuri şcolile se făceau lângă biserică. Cu ajutorul domnului primar din Merişani am găsit soluţia amplasării bisericii pe o parte din terenul şcolii. Mă bucur de fiecare dată când văd lumina din ochii oamenilor care intră în acest lăcaş. Preotul căruia i-am promis, în copilărie, că voi ctitori biserica, trăieşte şi ţine slujbe acolo. Nimic nu mă poate opri să am grijă de oameni. Dacă am un munte în faţă şi ştiu că de partea cealaltă se află un bolnav, sunt în stare să sap şi cu o linguriţă, ca să pot ajunge la el, pentru a-l ajuta. Refuz gândul de a renunţa. Sigur, fiecare dintre noi, la un moment dat, vom pleca din această lume dar trebuie să o facem frumos, bine îngrijiţi, fără dureri şi de ce nu, zâmbind. Am văzut, în ultimii doi ani, oameni zâmbind, în momentul în care au trecut dincolo, ţinându-mă de mână şi spunând: “Nu am dureri!”. Pe secţia de recuperare avem pacienţi pe care nimeni nu îi primeşte considerând că nu mai au nicio şansă. Eu spun că acest lucru nu există. Refuz să cred că nu mai este nicio şansă. Ştiu doar că trebuie să muncim şi să avem încredere, pentru a le readuce zâmbetul pe buze. În acest moment nu aş putea să vă spun cine, pe cine, ajută. N-aş putea să spun dacă eu îi ajut pe ei sau ei mă ajută pe mine. Ştiu doar că ei sunt atenţi la ochii mei iar eu la ai lor şi ne bucurăm de fiecare pas pe care îl facem împreună. Mă bucur de fiecare mişcare pe care o fac iar atunci când pleacă pe picioarele lor simt o împlinire care nu poate fi comparată cu nimic. Şi vă mai spun încă ceva... Pe acea secţie de paliaţie, cu oameni în stadii terminale, nu am văzut pe nimeni care să aibă nevoie de portofelul cu bani. Tot ceea ce se cere este o binecuvântare, un zâmbet sau prezenţa preotului. Nimeni nu a cerut, niciodată, portofelul cu bani. Am uitat, în această lume nebună, să mai fim oameni. Am uitat să înţelegem că dacă ne este foame, o bucată de pâine şi o cană cu apă este tot ceea ce ne trebuie. Poţi să îmi oferi toate bunătăţile lumii, dacă nu-mi mai este foame, nu mănânc, pentru că în acel moment, nu mai pot. Am uitat ce înseamnă dragostea pentru semeni, în goana asta nebună după bani, lucru pe care eu nu-l înţeleg.
 
F.S. Aşa este! În zilele noastre banul conduce lumea...
 
A.I. Lumea, în general, nu a înţeles nimic. Sunt aici de doi ani... Mulţi mă întreabă: “De ce nu ieşi?!” Nu ştiu când trec zilele, săptămânile, lunile, anii... Privesc pe fereastră şi constat că deja s-a făcut noapte fără a şti când a trecut ziua. Mulţumesc lui Dumnezeu că voi lăsa în urma mea, când va fi să plec din această lume, doi copii extraordinari, cu dragoste pentru oameni. Fetele mele, vin aici în fiecare zi, după ce termină cursurile pentru că am reuşit să le transmit această dragoste faţă de semenii lor, înainte de orice. Fiica cea mare este studentă la medicină iar cea mică se pregăteşte tot pentru medicină. Ele, biserica pe care am construit-o şi acest centru vor rămâne în urma mea.
 
F.S. Cum aţi reuşit să construiţi acest centru?
 
A.I. Acesta a fost visul meu de copil, aşa cum v-am spus. Primii bani i-am obţinut prin vânzarea casei bunicii din partea tatălui, aflată pe strada Enachiţă Văcărescu. Soţul meu a locuit şi a muncit în Belgia timp de 12 ani şi toţi banii pe care i-a strâns, i-a pus aici. Totul a fost construit în ani...
 
F.S. Când aţi început construcţia?
 
A.I. Aş spune că, de când mă ştiu... Practic, din 2015 dar am început să adun materiale cu mult înainte. Veţi vedea că în fiecare cameră tapetul este diferit pentru că de fiecare dată când vedeam unul care îmi plăcea îl cumpărăm pentru centrul la care visam. Am vrut ca după anii petrecuţi în spital, oamenii care vin aici să găsească o cu totul altă atmosferă. Fiecare detaliu a fost gândit şi verificat de mine, aşa cum am făcut şi când a fost construită biserica. Fiecare schiţă de pictură îmi era transmisă pentru a o vedea şi a-mi da acordul. Am credinţa că Dumnezeu mă va ajuta şi în continuare pentru ca, în această curte, intenţionez să mai ridic încă o secţie de paliaţie. Special am cumpărat un teren mai mare dar, deocamdată, nu ştiu când voi face acest lucru... Dacă mă întrebaţi nu ştiu nici cum dar sunt convinsă că voi reuşi. Nu-mi este deloc teamă!
 
 
F.S. Aţi încercat să găsiţi investitori privaţi care să se alăture proiectului dumneavoastră sau să accesaţi fonduri europene?
 
A.I. Nu! Am încercat să intru într-un contract cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS) pentru ca ei decontează o parte dintre servicii, însă m-am lovit de refuzul doamnei ministru, de la acea vreme, Sorina Pintea.
 
F.S. Care a fost motivul refuzului?
 
A.I. “Nu sunt bani pentru aceşti pacienţi.”
 
F.S. Cinic...
 
A.I. Sigur! Am avut timp de 15 ani activităţi de îngrijire la domiciliu pentru pacienţi aflaţi în stadii terminale şi pot spune că, într-adevăr, este extrem de cinic ca cineva, fie el şi ministru, să decidă pentru tine. Am demonstrat, aici, că nimeni nu este fără speranţă. Am primit pacienţi refuzaţi care într-un final au plecat acasă pe propriile picioare. Eu nu spun niciodată, nu. Eu spun, veniţi aici, să vedem ce putem face, împreună! Există două spitale de stat aflate în contract cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), cu acelaşi domeniu de activitate. Avem pacienţi care spun că au încercat să intre acolo şi li s-a spus: “Nu preluăm pacienţi cu escare” sau “Nu preluăm pacienţi imobilizaţi”. Atunci mă întreb, pe care îi preiei? Mi-aş dori ca pentru sistemul de sănătate să nu se mai facă studii de fezabilitate, extrem de costisitoare. Eu aş începe reforma prin a le închide, unul cât unul şi a le zugrăvi. Dacă am reuşi să facem acest lucru ar fi extraordinar. Există şi un exemplu, in acest sens... Spitalul Foişor care a fost complet renovat. Arată extraordinar. Timp de 6 luni, au închis secţie cu secţie şi au renovat. Acum arată impecabil. Deci se poate! Indiferent cât de mulţi bani ajungem să avem, mai devreme sau mai târziu, avem nevoie de servicii de sănătate. Avem copii, adolescenţi, tineri, care au suferit accidente de maşină şi au nevoie de recuperare. Ce facem cu aceştia? Unde-i ducem? Unde-I îngrijim? Noi am primit pacienţi de 23, 28 si 30 de ani...
 
F.S. Cu ce tip de afecţiuni?
 
A.I. În majoritate cu afecţiuni suferite în urma unor accidente rutiere sau în urma unor căderi de la înălţime. Am primit pacienţi cu accidente vasculare cerebrale, la numai 30 de ani... Avem şi un caz rar, o tânără diagnosticată cu porfirie. În toate aceste cazuri li s-a spus aparţinătorilor: “Luaţi-I acasă!” Noi i-am primit şi este o bucurie să-i vedem zâmbind.
 
F.S. Ce structură are Centrul Sfântul Sava?
 
A.I. Avem 90 de paturi autorizate. Avem un flux continuu de internări de şi externări. Avem 11 medici, 46 de infirmiere, 30 de kinetoterapeuţi, personal administrativ, tesa, bucătărie, şoferi şi restul. În total un număr de 142 de angajaţi. O infirmieră are în grijă un număr de 9 pacienţi, chiar dacă în raport cu legislaţia ar putea avea mai mult, din practică noi am înţeles că numai de atâţia poate să aibă grijă, temeinic.
 
 
F.S. Hrana pacienţilor se pregăteşte aici sau lucraţi cu o firmă de catering?
 
A.I. Totul se pregăteşte aici. Pe site-ul nostru, www.spitalulsfantulsava.ro avem câteva fotografii sugestive cu meniurile noastre şi cu modul în care arată mâncarea pe care o servim pacienţilor. Acesta este un detaliu care contează foarte mult. De fapt totul contează... De la lenjeria albă, imaculată până la aspectul şi curăţenia băilor, totul trebuie să fie fără reproş. Trebuie să îmi placă mie şi pacienţilor, deopotrivă.
 
F.S. Aveţi meniuri separate în funcţie de regimul alimentar al pacienţilor?
 
A.I. Bineînţeles! Meniuri separate pentru pacienţii cu diabet sau cu afecţiuni digestive... Pentru fiecare În funcţie de prescripţia medicului. Totul contează, de la meniu până la personalul bine pregătit şi zâmbetul fiecăruia atunci când intră în contact cu pacienţii.
 
F.S. Toţi angajaţii sunt cu contract full-time?
 
A.I. Am şi angajaţi part-time şi mă refer aici la o parte dintre asistenţii medicali pe care am preferat să-i cooptez din terapiile intensive de urgenţă, de stat, care ştiu să facă absolut totul aşa cum se cuvine. Medicii sunt tot angajaţii noştri, în funcţie de patologii, în cei doi ani de când funcţionăm, de fiecare dată când am primit un pacient cu o anumită patologie, am achiziţionat imediat aparatele şi dispozitivele de care avea nevoie pentru a putea să-l ajutăm.
 
F.S. Aparatura de care dispuneţi, extrem de performanţă, cum a fost achiziţionata? Cash, leasing, credit bancar sau rate la furnizor?
 
A.I. Simplu, am invitat furnizorii, le-am prezentat proiectul meu şi am incheiat contractele de achiziţie a aparaturii, în rate, cu plata lunară. Am găsit oameni cu suflet care m-au înţeles şi au avut încredere. Plătim în fiecare lună, mai şi întârziem, , dar nu avem probleme. Ne înţeleg de fiecare dată. Aşa am ajuns să avem tot ce ne trebuie: aparate shock-wave, simulatoare de mers, benzi, kinetec, fisiotek şi altele.  
 
 
F.S. Din ce straturi sociale provin pacienţii Centrului Sfântul Sava?
 
A.I. Din toate straturile sociale. Neavând în acest moment un contract cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), evident că pacienţii sunt oameni cu stare... Medici care îşi aduc părinţii aici sau oameni care au o afacere. Chiar dacă nivelul preţurilor este calculat la limită, rămâne, în final, foarte mare. Statul decontează 265 lei/zi pentru servicii de paliaţie. Preţul nostru este de 275 lei/zi. Încercăm să rămânem foarte aproape de preţul decontat de stat. Aşa cum v-am spus, avem 142 de angajaţi pe care trebuie să-i plătim în fiecare lună. Salariile, aşa cum bine ştiţi, sunt foarte mari în sănătate, dar facem eforturi pentru a putea să ne păstrăm oamenii. Dacă vom intra într-un contract cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (CNAS), automat va fi mult mai uşor pentru pacienţi şi susţinători. Noi am păstrat, în fiecare lună, câteva locuri şi pentru pacienţi care nu au putere financiară. Îi îngrijim, la fel de bine ca pe toţi ceilalţi, fără a le percepe aceste costuri, din dragoste pentru oameni. La noi, angajaţii nu au program fix. Fiecare lucrează atât cât poate, cu dedicaţie. Centrul are medic de gardă, în permanenţă.
 
F.S. Să trecem şi la datele seci, financiare... În acest moment, cum staţi din acest punct de vedere?
 
A.I. Încă nu am ajuns pe zero şi mai avem destul până la acel moment. Banii reprezintă ultimul lucru la care mă gândesc. Dacă apare câte o sincopă în cash-flow mai amân un furnizor, care mă înţelege, sau mai rog pe un altul să mă ajute... Ne descurcăm!
 
F.S. Aţi apelat la credite?
 
A.I. Încă nu, pentru că spitalul este autorizat numai din luna iulie a anului trecut şi abia acum vom depune primul bilanţ. Nu-mi fac griji... Întotdeauna am găsit oameni care m-au înţeles.
 
F.S. Aveţi în strategie atragerea de fonduri din alte surse... Fonduri europene sau cooptarea unor investitori privaţi?
 
A.I. În privinţa fondurilor europene m-am interesat şi am înţeles că se obţin destul de greu. În principal aceşti bani merg mai mult către parteneriatele public-private ale statului. Voi pune, în curând, bazele unei asociaţii în care, orice investitor care va dori să participe la finanţarea centrului nostru, va fi binevenit. Încercăm să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a uşura sarcina financiară a pacienţilor însă, pe de altă parte mă gândesc că aceştia sunt părinţii noştri, care nu s-au dat în lături de la niciun sacrificiu pentru a ne ajuta. Consider că datoria noastră de copii este ca în ultimii ani din viaţa părinţilor, când au cea mai mare nevoie de noi, să încercăm, la rândul nostru, să le oferim totul. Bineînţeles că văzând preţul, ne gândim: ”este foarte scump”... Da, aşa este dar, de multe ori, când mergi la o terasă nu laşi fără să clipeşti 300 de lei? Şi lor, poate le-a fost greu să ne crească dar nu ne-au lăsat aşa cum noi, acum, nu trebuie să îi lăsăm. Statul, pentru care au muncit şi au contribuit o viaţă întreagă, nu face nimic pentru ei. Îi trimite acasă.
 
 
F.S. Trăim vremuri extrem de cinice, din acest punct de vedere. De curând, doamna Christine Lagarde, preşedintele Băncii Centrale Europene, spunea: „Bătrânii trăiesc prea mult şi este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva” iar unul dintre economiştii FMI, spaniolul José Viñals declara: „Dacă longevitatea creşte cu trei ani peste ceea ce este prevăzut, până în 2050, costul îmbătrânirii – care deja este enorm pentru Guverne, întreprinderi, societăţi de asigurări şi particulari – va creşte cu 50% în economiile avansate luând ca referinţă PIB-ul din 2010. Pentru ţările emergente, acest cost suplimentar ar fi de 25%. În termeni absoluţi, costul prevăzut va creşte cu zeci de miliarde de dolari la scară globală. Acest lucru pune în pericol viabilitatea finanţelor publice prin declanşarea nivelurilor datoriei publice într-o proporţie similară. În paralel, este un risc pentru solvabilitatea entităţilor private.”
 
A.I. Ştiu şi este extrem de trist că se întâmpla acest lucru, că am ajuns să ne privim părinţii că pe nişte centre de cost. Stau de vorbă cu pacienţii şi mulţi dintre ei îmi spun:  ”Copiilor le este greu!” Este extrem de dureros... Chiar şi în situaţia în care sunt, în care le este extrem de greu, ei tot la copiii lor se gândesc. Până în ultimele clipe ale vieţii sunt gata să se sacrifice pentru a nu le fi greu, copiilor. Revin şi spun... Dacă statul nu face nimic pentru , noi suntem cei care trebuie să-i ajutăm. Nu ne cer mult... Trebuie doar să renunţăm la două-trei vacanţe, sau la nişte ieşiri la restaurant... Poate, pentru o perioadă, la cumpărături mai costisitoare... Atât! Oare nu merită să faci aceste lucruri pentru a le vedea zâmbetul şi liniştea din privire?
 
 
F.S. Aveţi perfectă dreptate dar, revin pentru a sublinia că statul, pentru care aceşti oameni au muncit o viaţă, ar trebui să facă mult mai mult. Ne-am luat cu vorba şi nu v-am întrebat ce profesie aveţi... Sunteţi medic?
 
A.I. Nu, profesia mea este de psiholog.
 
F.S. Pe zona de îngrijire paliativă, cum vedeţi viitorul? Cui va aparţine acesta: privatului, statului sau parteneriatelor public-private?
 
A.I. Teoretic grija pentru aceşti pacienţi, aflaţi în stadii terminale, ar trebui să fie a statului, pentru ca îngrijirea să poată fi oferită tuturor oamenilor care au nevoie, indiferent de categoria socială din care provine. Aş fi bucuroasă, deasemenea, dacă măcar ar fi în proporţii egale, stat şi privat. Chiar dacă suma decontată, teoretic, este mică faţă de costuri sau faţă de ceea ce oferim noi, aici, important ar fi să li se permită privaţilor să intre, cât mai mulţi, pe această piaţă. Obişnuiesc să le spun celor care muncesc alături de mine, în acest spital: “Când priveşti un pacient nu trebuie să-ţi vezi nici părintele şi nici copilul... Trebuie să te vezi pe tine, cum ar fi dacă ai ocupa acel pat, ca pacient. Îngrijeşte aşa cum ţi-ar plăcea să fii îngrijit!”. Eu şi echipa mea, facem tot ce ne stă în putinţă pentru ca să ne tratăm pacienţii, exact aşa cum, nouă ne-ar plăcea să fim trataţi. Ne bucurăm pentru fiecare, pas pe care ei îl fac şi pentru fiecare zâmbet pe care îl primim. Eu, aproape am renunţat la propria-mi viaţă pentru îngrijirea acestor oameni!