Gabriel Marinescu - ctitor, demon şi prefect de poliţie

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Prieten la cataramă cu regele dezertor Carol al-II lea, Marinescu a trăit ca un împărat, dar a sfârşit ciuruit de legionari Erou al Primului Război Mondial. Excelent strateg. Spirit

Prieten la cataramă cu regele dezertor Carol al-II lea, Marinescu a trăit ca un împărat, dar a sfârşit ciuruit de legionari

Erou al Primului Război Mondial. Excelent strateg. Spirit machiavelic. Ctitor. A construit monumente, cazărmi, sediul prefecturii, dar şi cazinouri militare. Astăzi vom face cunoştinţă cu Gabriel Marinescu. Cu cel care avea să urce toate treptele ierarhiei militare: prefect al Poliţiei Capitalei, secretar de stat, ministru de interne. A fost unul dintre intimii regelui Carol al II-lea, cu care juca poker şi ciocnea ouă roşii la palatul regal, pentru a sfârşi ciuruit de gloanţele legionarilor într-o celulă mucegăită de la Jilava.

Întorcându-ne la vremea Primului Război Mondial, vom spune că ofiţerul Gabriel Marinescu dovedeşte calităţi de excepţie. Ordinul "Mihai Viteazul" este cea mai înaltă distincţie militară de război a României, fiind instituită prin Înaltul Decret Regal nr. 2.968/26 septembrie 1916, semnat de regele Ferdinand Întregitorul. Este conferit în Primul Război Mondial unui număr de 314 ofiţeri, printre care îl regăsim şi pe maiorul Gabriel Marinescu din Regimentul 2 Vânători (Înaltul Decret Regal nr. 849/11.08.1917). Motivaţia decorării acestuia nu lasă loc de dubiu: "Pentru spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă cerând să lupte în linia întâi cu batalionul său la ruperea frontului german de la Mărăşti, unde, în ziua de 11 iulie 1917, a cucerit poziţiile întărite ale acestuia şi apoi satele Topeşti şi Bârseşti, de pe valea râului Putna". Iată, aşadar, ce carieră promiţătoare.

Preocupări onorabile, dar şi josnice

După Primul Război Mondial, dovadă a calităţilor sale, la vârsta de 42 de ani comanda Regimentul 9 Vânători, dar Marinescu a avut de tânăr ofiţer preocupări contradictorii. Astfel, din solda sa şi a celor comandaţi de el, se ridică Monumentul luptătorilor din Regimentul 9 Vânători, existent şi în zilele de acum la intersecţia Splaiul Independenţei - Şoseaua Cotroceni (la Podul Cotroceni, în zona străzii Ernest Djuvara, de lângă Grădina Botanică). În acelaşi timp, din iniţiativa sa, la cazarma regimentului, el amenajează un… cazinou pentru ofiţeri! Erau poate primele semne ale unui element cu preocupări care, după cum vom vedea, vor balansa de la cele mai onorabile la cele mai josnice.

Intim cu regele Carol al II-lea

Este vremea să amintim de vremelnica relaţie de prietenie cu viitorul suveran, relaţie care îl va purta prin saloanele oficiale, îi va oferi putere, influenţă şi un trai de paşă, dar îi va aduce şi crunta pieire.

Marinescu îl cunoaşte pe "Cărluţă" încă de când acesta din urmă comanda - se înţelege, în mod simbolic - Regimentul 9 Vânători, viitorul prefect fiindu-i aşadar subordonat.

Cum l-a întronat pe rege

O legătură a sa cu viitorul rege a existat înainte de urcarea acestuia pe tron, prin intermediul epistolelor, un anume Sabry Bey originar din Dobrogea fiind supravegheat de Poliţia de Siguranţă, întrucât coresponda cu Carol şi, în plus, afirmase că acesta este sprijinit puternic din ţară şi are conexiuni în unele unităţi militare. Nu ne mai miră că la sosirea regelui aventurier în ţară ("restauraţia", 6 iunie 1930) cei care-l întâmpină şi-l iau sub "ocrotirea" lor - act grav de indisciplină, rămas nepedepsit! - sunt colonelul Marinescu şi colonelul Paul Teodorescu (comandantul Regimentului 2). Ambii vor fi răsplătiţi pentru faptele lor. Chestie de telenovelă: Carol mergea chiar la regimentul de unde dezertase în 1918! Marinescu îl conduce apoi la Cotroceni cu fanfara, cu surle şi trâmbiţe, ca pe un Mesia, fără aprobarea superiorilor, iar aici cele două regimente îl întâmpină în uniformă de mare ceremonie.

În acest context urcă în ierarhie şi este numit în fruntea Consiliului de Război al Corpului II Armată, apoi adjunct al şefului Statului Major al Inspectoratului General al Jandarmeriei; intră în corpul generalilor la 10 mai 1937 (deci la o vârstă rezonabilă - 51 de ani - nu cum avem în zilele de acum, "generali fără armată", avansaţi pentru merite închipuite, la câţiva ani peste 30!). Numit prefect de poliţie la 11 iunie 1930, a îndeplinit această funcţie până la 23 februarie 1937, când este numit subsecretar de stat la Ministerul de Interne. Ocupă această demnitate până la 14 noiembrie 1937, ministru de interne fiind Gheorghe Tătărescu.

Lupeasca, regele, Malaxa, Aristide Blank şi Gavrilă Marinescu. Iată sovietul de soldaţi şi şperţari care hotărăsc astăzi soarta guvernelor noastre!
Constantin ARGETOIANU

O posibila biografie

S-a născut în Bucureşti, la 7 noiembrie 1886, studiile făcându-le la Colegiul "Sfântul Sava", şcoală de premieri şi de jupâni. Urmează apoi Şcoala Fiilor de Militari din Iaşi şi Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie din Dealul Spirii, aceasta din urmă absolvită la 1 iulie 1907, sublocotenent, şef al celei de-a 50-a promoţii. Trei ani mai târziu era locotenent, apoi căpitan (în 1915). Tatăl său fusese vreme de peste patru decenii comandant al Şcolii Primare de la Malmaison, aşa încât vom spune fără teama de a greşi că tânărul Gabriel va trăi printre ofiţeri, va avea parte de o educaţie aleasă şi de un climat familial cât se poate de sănătos. La 1 aprilie 1917, ofiţerul era avansat maior, locotenent-colonel (1921) şi, în fine, colonel, la 1 octombrie 1926. Aşadar, un tânăr militar de excepţie. Iată însă că, pe o fire dominată încet-încet de vicii şi pe un caracter îndoielnic, s-a "grefat", fatal şi hotărâtor, un nefericit anturaj.

"Am plecat la drum cu buzunarele goale..."

În vremea sa, la 6 iunie 1932 se inaugura pe Şoseaua Bonaparte (azi Bdul Iancu de Hunedoara, din sectorul 1) Cazarma Gardienilor Publici "Carol al II-lea", construită "pentru acei umili ostaşi ai pazei şi ordinii cetăţeneşti". Temelia fusese pusă în "anul dintâi al domniei Suveranului nostru", din "iniţiativă particulară". În raportul către rege, Marinescu scria: "Am plecat la drum cu buzunarele goale, dar convins că în calea mea voi găsi mijloacele pentru realizarea acestui lăcaş". Trei ani mai târziu, un proiect şi mai îndrăzneţ se vedea îndeplinit - noul sediu al Prefecturii Poliţiei Capitalei, existent şi azi. Să recunoaştem totuşi că acestor bătrâne clădiri noi nu suntem în stare nici măcar să le facem cuvenite reparaţii… Dar despre toate acestea şi sfârşitul lui Gavrilă, în partea a doua a portretului nostru.

Sănătate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite