O altă campioană olimpică povesteşte umilinţele la care a fost supusă: „Mi-am luat palme, «castane», dar au fost şi jigniri gen «graso!» sau «proasto!»“

Diana Mocanu

Povestirile Mariei Olaru din volumul biografic „Preţul aurului. Sinceritate incomodă” continuă să facă vâlvă în lumea sportului. Marea campioană nu este însă singura sportivă de top care a vorbit, de-a lungul timpului, despre umilinţele la care o supusă. O altă medaliată la Jocurile Olimpice de la Sydney, din anul 2000, are o poveste similară.

A XXVII-a ediţie a Jocurilor Olimpice s-a desfăşurat la Sydney, în Australia, în perioada 15 septembrie - 1 octombrie 2000. România a ocupat poziţia a 11-a în clasamentul naţiunilor participante, cu 11 medalii de aur, 6 de argint şi 8 de bronz.  La înot, tânara Diana Mocanu, în vârstă de 16 ani, a uimit pe toată lumea, adjudecându-şi primele două medalii de aur, în probele de 100 si 200 m spate, o premieră pentru nataţia românească. „În ce mă priveşte, a fost vorba şi de puţin noroc, dar performanţele pe care le-am obţinut s-au datorat efortului şi muncii susţinute. Mă antrenam de două ori pe zi, câte trei ore dimineaţa şi alte trei după-amiaza, cu antrenoarea mea Laura Sachelarie, o tipă vulcanică, dar care făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să-i ajute pe sportivi. De multe ori, prefera să pună bani din buzunar, ca să ne ajute să stăm la hotel. Pentru ea, bazinul a fost pe primul plan. De la antrenoarea mea am învăţat, în primul rând, modestia“, a povestit înotătoarea. 

„Am participat la Jocurile Olimpice alături de alte două brăilence, Camelia Potec şi Beatrice Câşlaru. Cu Beatrice am stat în cameră. Acomodarea cu fusul orar a fost grea, pentru că prânzul la ei însemna noapte la noi. Ne-au trebuit câteva zile ca să ne obişnuim. Secretul reuşitei mele a stat întotdeauna în faptul că, din momentul în care intram în bazin, nimic altceva nu mai conta. Nu m-a interesat niciodată ce făceau ceilalţi sportivi, iar puţinul timp liber era dedicat exclusiv odihnei“, a mai povestit Mocanu. 

Ea s-a retras din sport la numai 20 de ani, fără să mai repede niciodată succesul de atunci: „Eram terminată fizic şi psihic. De la vârsta de 12 ani a trebuit să fac faţă unui volum de muncă imens. Mai erau şi palmele, «castanele» pe care mi le-am luat. Sau jignirile, gen «Graso!» sau «Proasto!», pe care le-am suportat din partea antrenoarei. După Olimpiada de la Sydney am cerut un an de pauză, pentru că eram extrem de obosită. Din păcate, am fost obligată să merg mai departe iar organismul meu a cedat. Medicii şi antrenorii ar fi trebuit să ştie cum să-mi dozeze programul pentru a nu-mi distruge cariera. Eram doar un copil”.