INTERVIU Angelo Niculescu, inventatorul tiki-taka: „Cumpăr ghidurile TV ca să ştiu în ce zi suntem“

INTERVIU Angelo Niculescu, inventatorul tiki-taka: „Cumpăr ghidurile 
TV ca să 
ştiu în ce 
zi suntem“

Angelo Niculescu

Ajuns la vârsta de 92 de ani, Angelo Niculescu, fostul selecţioner al naţionalei de fotbal a României, rememorează etapele unei vieţi ce a cuprins, deopotrivă, muncă, noroc, succes, controversa cu Nicolae Dobrin, dezamăgire şi, la final, singurătate.


Pare dificil să porţi o conversaţie cu Angelo Niculescu. Mai ales dacă porneşti de la ideea că această discuţie cu cel recunoscut de FIFA, în 2011, ca fiind inventatorul stilului tiki-taka, va fi publicată în paginile vreunui ziar. Fostul selecţioner al naţionalei de fotbal a României vorbeşte din cale afară de oficial, pedant şi solemn, de parcă în faţa sa ar fi permanent o cameră de filmat a Televiziunii Române sau vreun microfon instalat într-o sală de conferinţe unde se dezbat noile tendinţe în tactica mondială.

Când iese din acest sistem, Niculescu este fascinant. În primul rând prin cantitatea enormă de amintiri reproduse, unele vechi de mai bine de 70 de ani. Apoi, prin înseşi mijloacele folosite: o combinaţie ciudată de expresii ieşite din uz, în urmă cu decenii întregi, o topică a frazei desprinsă parcă din interbelic şi o serie de cuvinte demne, mai degrabă, de un raport oficial, decât de o discuţie liberă.

Niculescu regretă puţine lucruri. În niciun caz conflictul cu Dobrin, aşa cum s-ar fi aşteptat, poate, microbiştii români. Nu, cu Dobrin a fost aşa cum a fost, gata, nu mai discutăm nimic, subiectul e încheiat. Mai dramatică este situaţia cu viaţa însăşi, care, iată, ţi-a permis să prinzi 92 de ani, lăsându-te în singurătate totală, şi oferindu-ţi fericiri de tipul aceleia că doi ziarişti cu peste 60 de ani mai tineri îţi calcă pragul.    

„Weekend Adevărul“: Am văzut o declaraţie dată în urmă cu o săptămână-două. Spuneaţi că tot ce vă mai doriţi este să muriţi. E o exagerare?

Angelo Niculescu: Nu e nicio exagerare. Sunt neputincios. Mă dor genunchii, nu pot să merg deloc. În rest, mănânc bine, beau un pahar de vin, îmi văd de treaba mea... Dar nu mai pot să activez. Am început să uit. Cumpăr ghidurile TV săptămânale, ca să ştiu în ce zi suntem. Tot timpul o întreb pe femeia care mă ajută în gospodărie în ce zi suntem. Uite, şi acum, dacă mă iei repede, nu ştiu în ce zi suntem. M-au părăsit şi prietenii, nu mai pot să lucrez, nu mai pot fi folositor. Mi-au ajuns 92 de ani. Nici n-am sperat să ajung aici.

Cum vă doriţi să rămâneţi în memoria oamenilor?

Oamenii nu prea m-au mulţumit pe mine. Nu m-au ajutat prea mult. Am rezolvat problemele cu picioarele proprii. 

Au fost şi oameni care v-au iubit, bănuiesc.

Care m-au apreciat. Dar nu mă puteau ajuta în conformitate cu cerinţele situaţiei în care mă găseam. De asta au apărut obstacole şi involuţii în activitatea mea. Noroc că am fost sănătos şi că nu am profitat de anumite situaţii, să abuzez de ele.

Dar norocos aţi fost?

Da, în unele privinţe. Dar că să ajungi să ai noroc, trebuie să fii înarmat cu cunoştinţe, cu idei, cu rezolvări. Şi astea nu vin de la sine.   

Păi, atunci povestiţi-ne cum au venit la dumneavoastră. Haideţi să o luăm cu începutul. V-aţi născut în Craiova...

Într-adevăr, sunt craiovean. M-am născut la 1 octombrie 1921, în oraşul Craiova, pe strada Rahova, care, ulterior, şi-a schimbat numele în Ştefan cel Mare. Acolo am făcut atât şcoala primară, la „Tudor Vladimirescu“, cât şi liceul, la Liceul Comercial „Gheorghe Chiţu“. După Bacalaureat, n-a trecut prea mult timp şi am fost recrutat. Pentru că am jucat fotbal la Rovine Griviţa şi, ulterior, la FC Craiova, am reuşit să fac armata pe plan local. Am fost recrutat la Regimentul 1 Călăraşi. Deşi nu am făcut exerciţii de călărie în viaţa mea, totuşi, am învăţat să călăresc cu ocazia stagiului militar. Odată eliberat de armată, am reuşit să mă deplasez la Bucureşti şi să mă stabilesc, printr-un transfer, de la FC Craiova la Carmen Bucureşti,

Echipa industriaşului Mociorniţă.

Da, un tânăr maturizat, absolvent al Facultăţii de Drept, un om civilizat, cu care s-a putut convieţui pe linie sportivă. Aici am evoluat până ne-a desfiinţat politica comunistă, manifestată pe la noi printr-o reprezentantă dură şi necruţătoare, Ana Pauker, care, găsind anumite defecte, sau, şi mai mult, inventându-le,ne-a desfiinţat fără o prealabilă motivaţie. Aşa că, prin această desfiinţare, am devenit jucător liber şi, cu această ocazie, am fost invitat să joc la clubul Ciocanul.

„Eram numărul cinci în familie“

Era clubul comunităţii evreieşti din Bucureşti.

Din Dudeşti, da. Acolo, într-adevăr, am jucat o perioadă scurtă, până când această echipă a evoluat şi a devenit echipa Dinamo Bucureşti. Ca atare, fără să fac vreo mişcare de transfer, am trecut dintr-un club în altul, însă chestiunea aceasta nu m-a deranjat. Efectiv, era vorba de acelaşi lucru: antrenamente, jocuri de campionat şi deplasări în ţară prin diferite oraşe, ceea ce mi-a produs satisfacţie şi, oarecum, culturalizare.

Dar cum de-aţi descoperit fotbalul?

Noi în familie am fost cinci băieţi. Dintre care numărul doi se numea Jean Niculescu şi era mai mare cu 10 ani decât mine, pentru că eu eram numărul cinci. El îmi crea posibilitatea să vizionez o serie de meciuri în Craiova. Faptul acesta m-a atras şi m-a cucerit, încât, atunci când mi-a venit vârsta respectivă, am candidat şi eu la clubul Rovine Griviţa din Craiova.

Vă plăcea jocul în sine sau ideea de grup, de comuniune?

Jocul. Şi m-am acomodat în cadrul echipei pe toate posturile, şi pe apărare şi pe atac, şi pe partea dreaptă şi pe partea stângă. Am avut această dorinţă de a mă pregăti, pentru că jocul propriu-zis m-a cucerit, ca şi oamenii care erau pe lângă el, fie că erau conducători, fie că erau colegii mei de echipă. Pe terenul de fotbal eram toţi o apă şi-un pământ, cum s-ar spune.

Dar ce vârstă aveaţi când v-aţi apucat?

În jur de 15 ani.

Şi părinţii ce părere aveau?

Părinţii erau împotrivă, mai ales tata. El ne îmbia permanent să nu ne despărţim de carte. Cartea este baza şi sprijinul vieţii ulterioare, ne zicea.

Şi cum făceaţi? Ziua cu mingea, seara cu cartea?

Planificam timpul de aşa manieră ca să le practicăm pe amândouă. Într-o anumită parte din zi ne făceam lecţiile, în altă parte ne făceam antrenamentele. Pe vremea aceea nu se făceau mai mult de două antrenamente pe săptămână. Astăzi se fac două pe zi. Astfel că timp era suficient, mai ales dacă ştiai să-l planifici.

Tatăl ce formare avea?

Era ceferist. Era şeful magaziei de materiale din staţia Craiova.

Şi mama?

Mama era casnică. S-a ocupat de gospodărie şi de creşterea şi educarea copiilor, adică a mea şi a fraţilor mei. Fiecare dintre noi am sti-mat-o şi am iubit-o până la finalul vieţii.

Aţi luptat, în perioada în care aţi fost recrutat?

Era perioadă de război şi, ca atare, se făceau anumite pregătiri, iar unele unităţi primeau ordine de la corpul de armată – pe atunci şef al armatei era Ion Antonescu – şi îşi luau drumul spre Răsărit. Personal, am fost până la Odessa.

Cum a fost pe front?

Destul de intens şi de periculos pentru că tot timpul şedeai în alertă.

Aţi pornit de la Prut?

Din Craiova am pornit. Şi am plecat într-acolo...

Dar aţi participat la luptă, efectiv?

Da, da. Mai aveam şi protecţie din partea anumitor ofiţeri care ne cunoşteau pe cei care făceam parte din echipă. Ne protejau.

Faptul că aţi fost fotbalist v-a adus vreun beneficiu în acea perioadă?

Da, eram mai ocrotiţi. Dar restul problemelor erau acelelaşi cu ale restului oamenilor. Alimentele, bunăoară. Trebuia să-ţi faci anumite relaţii speciale sau să beneficiezi de anumite cunoştinţe ca să poţi să te rezolvi. De altfel, asta am întâlnit şi ulterior, la Bucureşti, când alergam după hrană de, vorb-aia, săreau ochii, ca să spunem aşa. ;

 „Am căutat să contribui la îmbunătăţirea calităţii“

Angelo Niculescu, al şaselea din stânga, jucător la echipa Carmen Bucureşti

Cum erau fotbaliştii pe vremea aceea, comparativ cu zilele noastre? Astăzi, fotbaliştii au devenit adevărate modele sociale.

Echipamentul era oribil faţă de ceea ce e acum. Acum sunt nişte bijuterii. Când mă uit la ghetele de fotbal ale diferiţilor fotbalişti români şi străini le consider bijuterii. La noi, ghetele de fotbal se mai numeau şi bocanci. Pot să confirm că nu era o exagerare, era un adevăr.

Din ce material erau făcute?

Din piele. Dar pielea era de diferite calităţi. Şi trebuia să ştii s-o confecţionezi, s-o faci pe piciorul jucătorului. Puţini erau meşterii care chiar puteau să facă ghete bune.

Ce mânca un fotbalist pe vremea aceea?

În primul rând, baza era friptura, garnitura de cartofi. După aceea, laptele, ouăle mai erau. Depindea şi de bucătar, şi de posibilităţile financiare ale clubului. Mi-aduc aminte că cel mai bine am mâncat la echipa Carmen, unde aveam un bucătar foarte bun. Piţu se numea şi, cum avea probleme medicale cu esofagul, având o operaţie, şi-a dedicat viaţa lui confecţionării bucatelor.

Aveţi o memorie excelentă, ţineţi minte oameni de-acum 70 de ani.

Pentru că au făcut parte din viaţa mea. Eu am fost şi un om sentimental.

„Nu ştiu să practic niciun fel de joc“

Sunteţi organizat, principial. Cum v-aţi format aşa?

În primul rând, din familie. Tata a fost un om principial şi obiectiv, caracterizat printr-o bună seriozitate în ceea ce făcea şi corect faţă de fiecare cetăţean şi, mai ales, faţă de membrii familiei. Pe unde am fost şi am umblat am căutat să mă încadrez în programul unităţii respective şi chiar să contribui la îmbunătăţirea calităţii. Eu, până la ora actuală, n-am jucat jocuri de noroc şi aproape că nu ştiu să practic niciun fel de joc....

De societate, cum ar veni.

De societate. Cărţi, table, şah.

Dar de ce?

Nu m-au atras. Pentru că mulţi jucau pe bani. Or, acest lucru nu l-am aprobat şi m-am ferit. Putea să evolueze pe altă linie, aşa că am renunţat.

Vi se părea imoral jocul sau vă temeaţi că pierdeţi banii?

Nu-mi convenea nici din punct de vedere material. Nu voiam să-mi pierd puţinul avut pe care-l aveam. ;

Mociorniţă, şniţelul şi câinele

Antrenorul Niculescu (centru), în timpul pregătirii din Brazilia

Cum era patronul Ionel Mociorniţă?

Era un intelectual, un om de societate, ştia să ne vorbească, să se poarte cu noi, ştia să ne şi încurajeze, să ne şi dojenească. Era adorat în cadrul echipei. Prezenţa lui în mijlocul nostru era un stimulent. La început, el a condus pregătirea noastră, dar şi-a dat seama că nu e normal şi l-a angajat pe antrenorul Steinbach, capabil să pregătească o echipă şi chiar un lot naţional.

Voia profit sau doar îi plăcea sportul?

Îi plăcea sportul. N-a dovenit niciodată că e materialist. Era un om deschis, ne-a impresionat prin comportamentul lui lejer şi apropiat faţă de noi. Bazat pe sinceritate şi pe sportivitate.

Şederea la o parolă

Vă mai scotea la o masă?

Da, ne-a invitat. Mi-aduc aminte, ne organizase o cantină în cartier, în apropierea fabricii. Într-una din zile, după-amiaza, a trecut pe acolo. Eram şi eu prezent, împreună cu colegul şi prietenul meu, Alexandru Torjoc, cu care şedeam la o parolă, alături de personalul cantinei. Mociorniţă s-a integrat imediat în atmosfera noastră de discuţii şi, văzând că discuţiile se cam finisaseră, el, care dispunea de timp liber, ne-a spus: „Mă, băieţi, nu sunteţi dispuşi să participaţi la o friptură?“. Am fost de acord imediat şi împreună, toţi trei, ne-am urcat în maşină şi ne-am dus la Stadionul Dinamo, care era un velodrom atunci. Acolo, sub tribuna a II-a, unde era şi un mic restaurant, ne-a comandat câte-o friptură la fiecare. Noi mâncam cu poftă, ca sportivii, ţinând seama că eram, ca să spun aşa, insuficient hrăniţi. El se uita la noi cu plăcere şi mereu intervenea cu câte-o snoavă. La un moment dat, lângă noi a apărut un câine. Eu şi Torjoc i-am dat câte-o bucăţică din farfuria noastră, dar Ionel Mociorniţă şi-a dat scaunul puţin pe spate, a luat cu mâna stângă furculiţa, a înfipt-o în bucata de şniţel respectiv şi i-a dat-o pe toată căţelului!

V-a impresionat asta, nu?

Am rămas foarte surprins, pentru că n-am mai văzut pe nimeni să dea toată mâncarea căţelului. I-am zis: „Chiar aşa, domnu’ Ionel?“. „Da, mă, să mănânce şi el!“.

Când credeţi că aţi avut vârful carierei de fotbalist?

Cu siguranţă la Carmen Bucureşti.

Dopaj pe dos la Elveţia-România, din ’67


Cum aţi ajuns la naţională?

Echipa naţională, sub conducerea unui trio format din Gigă Popescu, preşedintele federaţiei, Ilie Oană, antrenor principal, şi Ştefan Kovacs, antrenor secund, a primit o înfângere cu 7-1 în Elveţia. A avut un efect de nemulţumire totală din partea conducătorilor de partid, plasaţi de la Comitetul Central, secţia Sport, nişte neştiutori atotştiutori. I-au debarcat pe respectivii şi au adus o echipă nouă. Eu eram atunci antrenor federal şi am fost propus. Am privit cu teamă, ţinând seama de duritatea măsurilor care se luau în cazul unui rezultat negativ. Dar era o situaţie de aşa natură că nu puteai să refuzi. Dacă aş fi refuzat preluarea de echipă în momentele acelea însemna că eram debarcat şi eu. Aşa că am devenit antrenorul echipei naţionale în 1967.

De cât timp aţi avut nevoie ca jucătorii să joace cum voiaţi dumneavoastră?

Cum?

De cât aţi avut nevoie să vă implementaţi ideile?

Da, e mai bună întrebarea asta, bravo. De câteva luni. În primul rând, am stat de vorbă, pentru că eram în relaţii bune, cu Gică Popescu, Oană şi Kovacs. Mi-au spus că şi ei au fost surprinşi de slăbiciunea cu care au jucat fotbaliştii cu Elveţia, că prea au căzut din punct de vedere fizic. Până la urmă, s-a dovedit că jucătorii au primit de la doctor nişte medicamente, în ideea de a-i stimula şi de a-i întări. Ca să le sporească potenţialul de joc. Asta a avut un efect negativ.

Cum aşa?

Nu mai puteau să reziste pe picioarele proprii. A fost un fel de dopaj nefericit. ;

„Dobrin s-a autoizolat de restul marilor fotbalişti“

 

A readus România pe harta fotbalului

Numele: Angelo Niculescu

Data şi locul naşterii: 1 octombrie 1921, Craiova, judeţul Dolj.

Studiile: A absolvit Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, în 1946.

Cariera de fotbalist:

A jucat la Griviţa Craiova (1937-1939), FC Craiova (1939-1944), Carmen (1945-1947), Ciocanul (1947-1948) şi Dinamo (1948-1950)

A jucat 93 de jocuri şi a marcat 3 goluri în Liga I

Cariera de antrenor:

A antrenat pe Dinamo (1953-1956, 1964-1966, 1979-1980), CCA (1958), Tractorul Braşov (1958), echipa naţională a României (1967-1972), Sportul (1973-1977), Poli Timişoara (1977-1979), SC Bacău (1980-1981), U Cluj (1981-1982), Oţelul (1983-1984)

Are două titluri de campion al României cu Dinamo (1955, 1965)

A calificat echipa naţională la turneul final al Campionatului Mondial din 1970 şi în „sferturile“ Campionatului European din 1972.

Locuieşte în: Bucureşti.


Cum aţi ajuns în Mexic, la turneul din 1970? Cum a fost drumul?

Oooo (Câteva secunde de gândire) Am ajuns cu avionul. Când am ajuns la Guadalajara toată lumea era zăpăcită. Nici nu ştiau cum îi cheamă. Ne prinsese o furtună serioasă în avion, însă eu nu ştiam nimic. Dormisem tot drumul. Da, am dormit, sigur. Am fost obosit, nu ştiu... Când am aterizat, oamenii fie umblau dezechilibraţi, fie că aveau fizionomia transformată. „Ce s-a întâmplat, mă, cu voi?“, i-am întrebat. „Păi, cum, dumneavoastră nu ştiţi că a fost o furtună cumplită, era să murim cu toţii?“. Am tăcut din gură, n-am mai zis nimic. Mi-am dat seama că eram caraghios.

Cum vi s-a părut ţara?

Era cald. Am făcut 800 de kilometri cu maşina de la Guadalajara la Torreón, în nordul Mexicului. Pe mine m-au pus să rămân şi după Mondiale, ca să urmăresc evoluţia campioanei mondiale. Am stat, în total, vreo două luni în Mexic. Noroc că era un medic român acolo, devenit, între timp, antrenor de volei. El avea nişte relaţii şi aşa m-am mai descurcat şi eu. A făcut rost de o maşină şi ne-am plimbat.

Dar v-au plăcut locurile, oamenii?

Ţara era frumoasă, curată. Deşi mexicanii sunt nişte parveniţi ai societăţii. Ceea ce m-a dezgutat au fost alimentaţia, atât de picantă, Doamne, luai foc!, şi luptele de cocoşi. Aoleo, te îmbolnăveşti, nu se poate aşa ceva! Îi chinuiau pe cocoşii ăia, care erau o frumuseţe.

„Să nu respecţi condiţiile echipei...“

Fotbaliştii cum au resimţit trecerea la noua climă?

Nu prea s-au adaptat, la început. Dar, treptat... Nici nu aveau ce să facă. Nu aveau unde să iasă, pentru că nu aveau bani. Diurna era una extrem de mică. Bine, în afară de Dobrin. Să mergi pentru prima dată în viaţa ta la Campionatul Mondial şi să nu respecţi condiţiile echipei...

Ce făcea? Mai ieşea la câte un şpriţ sau, doar aşa, la câte o gură de aer?

Nu cred că ieşea să bea. El nu prea era aşa, în viaţa de zi cu zi. Aşa era portarul Narcis Coman. Un jucător excelent, mult peste Rică Răducanu, dar băutor mare, sugativă. Înaintea meciului cu Portugalia, când ne-au bătut cu 3-0 (n.r. – în 1966), eu l-am prins în hotel cu două sticle de vin. Pe una o golise complet, iar cealaltă era începută. A doua zi, fundaşul dreapta portughez i-a dat gol de la 40 de metri, un şut cu boltă. Am rămas tablou. „Ia uite, bă“, îmi ziceam, uitându-mă la gol.

Dar mai erau şi alţii la naţională despre care se ştia că le plăcea să mai stea la o şuetă noaptea. Cornel Dinu, de exemplu.

Da, el stătea cu aşa-zişii noştri scriitori, Fănuş Neagu, Ion Băieşu. Dar el avea calităţi fizice remarcabile şi ştia exact cât trebuie să bea. Dobrin nu era aşa. Ca să revenim la el. El nu s-a gândit că era o ocazie unică, să joace în faţa întregii lumi. Nu mai joci pe Maracana din Piteşti, joci în Mexic.

Dar nu aţi avut vreodată regrete că nu l-aţi folosit nici măcar o secundă în tot acel turneu?

Nu, nu.

Dar un fotbalist bun îl consideraţi?

Da, foarte talentat. Dar lipsit de un raţionament adecvat calităţilor lui. S-a şi văzut asta, când s-a autoizolat de restul marilor fotbalişti, acceptând un anturaj precum cel pe care l-a avut acasă. E revoltător să ratezi un astfel de turneu, din cauza comportamentului tău. Asta înseamnă or inconştienţă, or lipsă de cultură fotbalistică şi cetăţenească. Nici astăzi nu ştiu ce să cred despre el.

Nicolae Dobrin (stânga), sub supravegherea atentă a lui Angelo Niculescu

„Pişti bacsi!“

Cum aţi aflat despre ieşirile astea ale sale din cantonamentul naţionalei?

Mi-a spus portarul de la hotel. Am zis să verificăm. Ştefan Pişti Kovacs, care era şi el cu noi, mi-a spus: „Ştii ce? Eu mă duc în dormitor şi mă culc la el în pat. Să vedem ce mai zice când mă găseşte“.

Şi cum a reacţionat Dobrin?

Când a venit, a rămas ca trăsnit. Se uita în gol şi a putut să spună doar atât: „Pişti bacsi!“. Dar problema este aşa: cetăţeneşte, mă, te vede o lume întreagă, e vârful carierei tale. Nu poţi tu să-ţi dai seama că e nevoie de participare şi seriozitate? Că joci pentru ţară, pentru fotbalul românesc? L-am întrebat toate astea, dar n-a spus un cuvânt.

După, în ţară, au apărut tot felul de poveşti: ba că aţi fost influenţat de grupul dinamoviştilor de la naţională, care nu-l agreau pe Dobrin, ba că i s-au tras sancţiunile de pe urma unui meci de poker cu Radu Nunweiller, în care acesta din urmă a pierdut o sumă uriaşă.

Asta cu Nunweiller a fost în Grecia, cu mult înainte. Eram la un turneu de verificare. N-am ştiut asta, altfel aş fi blocat totul. Iar cealaltă, cu dinamoviştii e o prostie. Era diferenţă între cei care se pregăteau corespunzător şi erau gata să moară pe teren şi ceilalţi. Atât!

„Norocul lui a fost soţia“

Naţionala României, înaintea decolării avionului către Mexic, în 1970

Aţi mai vorbit după turneul din Mexic?

Tot timpul.

Şi v-a purtat pică?

Niciodată. Nici el mie, nici eu lui. Eu îl socotesc şi astăzi inconştient. Nici astăzi nu pot să concep că un jucător poate să dea aşa cu piciorul unei participări la un Campionat Mondial.

Dar şi-a cerut vreodată scuze sau v-a recunoscut că a greşit?

Ei, da... Prea multe vreţi. Norocul lui a fost soţia. O femeie serioasă, care l-a menţinut pe linia de plutire. Altfel, anturajul lui de la Piteşti era moarte de om. Ştiţi cum se spune, în loc să-l invite la o prăjitură, îl invita la un coniac. ;

„Nu-mi place stilul Barcelonei“


Cum aţi venit cu ideea temporizării, numită modern tiki-taka?

E bine că aţi ridicat problema asta. Să-mi iau ochelarii. Mie mi-a venit ideea în felul următor. (scoate din buzunarul de la piept o hârtie mică, scrisă cu pixul şi îşi drege glasul). Pregătirea jocului la mijlocul terenului pentru declanşarea acţiunilor ofensive pe spaţiile libere.

Păi, Barcelona face asta.

Păi, eu am făcut-o înaintea lor. Ce face Barcelona astăzi? Ea nu pregăteşte jocul la mijlocul terenului pentru declanşarea acţiunilor ofensive. Ea face menţinerea mingii la mijlocul terenului, pentru ca ei să fie în poziţie de atacanţi şi nu de apărători. Ce zic eu la chestia asta?

Ce ziceţi?

Zic aşa. (citeşte de pe bileţel) Fotbalul actual sau fotbalul de azi nu mai poate fi numit joc, pentru că azi, în zilele noastre, cu voie sau fără voie, a adaptat mai mult sau mai puţin deprinderi sau procedee, cum doriţi să le numiţi, urâte şi dureroase şi periculoase cum ar fi: folosirea coatelor, folosirea forţei corporale, folosirea braţelor în alergare pentru a împiedica pe adversar să intre în posesia mingii. Împingerile de ieri, azi, s-au dezvoltat şi au devenit îmbrânceli, contre cu talpa, lovituri nechibzuite cu capul etc. Toate acestea se petrec în terenul de joc, în timpul celor 90 de minute, pentru că în afara lui, legat de fotbal şi de persoanele care-l amenajează, să-l îmbrăţişeze, să scrie o altă istorie. (terminând de citit) Deci eu, când am pregătit acest lucru, m-am bazat ca noi să menţinem mingea cât mai mult în cadrul echipei pentru a nu da adversarului posibilitatea să joace, să ne contreze şi să ne atace periculos.

Astăzi cum este?

Cei de astăzi consumă din timpul spectatorului. Eu, ca atacant, pasez înapoi mijlocaşului. Mijlocaşul, în mod automat, o transmite din nou atacantului. De ce fac acest lucru? Pe vremuri, o pasă
înapoi era considerată o jignire, o lipsă de sportivitate. Au fost spectatori care au protestat pentru că doreau joc ofensiv. Înseamnă că jocul de fotbal pierde din spectacol. Se observă de foarte multe ori: eu sunt în posesia mingii la mijlocul terenului şi sunt pe poziţie de a ataca. În loc să caut o soluţie ca să câştig şi timp şi spaţiu, spre finalizare, transmit mingea spre poarta proprie.

„Termenul «temporizare» nu corespundea realităţii“

Şi cum făceaţi...

Staţi puţin. Păstraţi-vă ideea. Şi, ca atare, în loc să câştig timp şi poziţii, le pierd pe amândouă. Atât fotbalul, cât şi spectatorii cer varietate. De asta spun că numele de „temporizare“ nu corespundea realităţii. Pe mine mă nemulţumeşte faptul că un atacant, care are o poziţie ofensivă, transmite mingea unui mijlocaş plasat în terenul propriu. Nu e în detrimentul jocului?

Dar nu e o diferenţă între cum se apărau echipele pe vremea dumneavoastră şi cum se apără astăzi? Nu din cauza asta se şi plimbă mingea atât mult, să caute soluţii ofensive?

De acord cu chestiunea asta, dar abuzează din acest punct de vedere. Şi, la un moment dat, abuzul este atât de mare, încât poate să depăşească şi durata de joc pozitiv. Trebuie să ne gândim bine, să îndrumăm echipele să fie mai operative. Poţi ţine mingea pentru o durată mai mare de timp, dar să se vadă în joc pentru ce faci asta. Dacă eu îţi dau mingea şi tu mi-o dai mie... Păi, de ce ţi-am dat-o eu dumitale? Păi, ţi-am dat-o ca să o joci! Iar tu, în loc să fii înarmat cu soluţii şi poziţii ofensive...

Să înţeleg că nu vă place foarte mult stilul de joc al Barcelonei din ultimii ani.

Nu, nu-mi place.

Între timp, „temporizarea“ a intrat în vocabularul fotbalistic românesc ca un concept mai degrabă negativ.

Pentru că este un termen prost ales: presupune frânarea jocului spre ofensivă, transformarea jocului din activ în pasiv. Or, la mine era altceva. Aveam joc de relaţii, de colaborare între compartimente. D’aia şi aveam extreme, interi şi fundaşi cu capacităţi la construcţie, combativi. În acest sistem de joc, fundaşii puteau deveni extreme, sau chiar atacanţi. În general, jucătorii erau mult mai polivalenţi.

Amintiri dramatice: cartea despre Eminescu


Alături de soţia sa, la câţiva ani de la căsătorie

Cum aţi trăit în perioada comunistă? Vă permiteaţi mai multe decât un om obişnuit, dată fiind funcţia pe care o ocupaţi?

Nici vorbă, am avut dificultăţi materiale mari. Salariul meu abia acoperea cheltuielile. Viaţa era grea, ce mai! Îmi aduc aminte de un cantonament de pregătire lângă Stadionul „Lia Manoliu“. A venit pe acolo un iubitor al fotbalului şi al naţionalei care mi-a făcut legătura cu un comerciant din zoan Arcului de Triumf: Nicu Piştaru. Avea în gestiune o băcănie. Am plecat cu tramvaiul de la „23 August“ la Arcul de Triumf. Omul era şi dinamovist şi m-a băgat în depozit, la preţuri reduse. Abia aşa am simţit şi noi că ne ajutăm familia. În rest, era cum era. Se dădea alarma când primeau portocale la aprozar. Se făcea coadă de 20 de metri în câteva secunde.

Am înţeles că, la un moment dat, autorităţile v-au băgat un chiriaş în casă. Cum s-a întâmplat?

Nu eram căsătorit atunci. A intrat în camera aia de acolo, era închisă pe atunci. El era un cântăreţ de voce. În Corul Armatei. Era civil şi avea o figură ţărănistă de tot. Între timp, eu m-am căsătorit, ne-am stabilit aici. Am mai intervenit pe aici, pe acolo şi am reuşit ca el să se mute. Dar noi nu am fost suficient de vigilenţi. Când a plecat, n-a plecat cu mâna goală. Noi aveam „Operele lui Eminescu“, o carte aşa, mare, scrisă de A.C. Cuza. A furat şi cartea aia. Aşa rău ne-a părut... De fiecare dată când intru în camera aia îmi aduc aminte de cartea lui A.C. Cuza. Nu se mai găseşte aşa ceva.

„Păi, ce sunt eu, Hizo, Petrescu?“


Ce antrenor de astăzi vă place?

Mi-a plăcut de Alex Ferguson. Ceilalţi sunt toţi nişte papiţoi. Cum nu le merge echipa, vând jucătorul pe care-l consideră responsabil şi cumpără un altul.

Dar Mourinho? Mi se pare mai apropiat de un soi de pragmatism în joc despre care-mi vorbeaţi.

Aoleo, nu, nu, nu-mi place! Nu-mi plac antrenorii care abuzează de ieşire la marginea terenului. Nu fac decât să pozeze.

Pe vremuri se stătea mai mult pe bancă?

Păi, da! Cum, dom’ne, păi, trebuie să prezinţi echipa cu lecţia învăţată! Când un jucător este în teren, unde trebuie să fie atenţia lui îndreptată? Nu pe joc? Pe minge, pe adversar, pe posibilităţile de a-ţi face jocul... Păi, cum să vin din afară şi să-i fac observaţii jucătorului? Ce sunt eu, Hizo, Petrescu? Dacă nu se uită la mine, înseamnă că e lipsă de respect. Practic, îl oblig să se autoelimine pentru o perioadă din joc. A, să mai corectezi, asta e posibil. De exemplu, când eşti pe atac corectezi fundaşul. Aşa, da! Dar se mai fac şi astea cu şcoală, cu tact.

 

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

citeste totul despre: