Miercuri dimineaţa, 19 ianuarie, o poliţistă de 25 de ani s-a sinucis la intrarea în tură, în baia gării din Strehaia. Era tânără, aparent fericită, nou intrată în sistem, absolvise în 2018 şcoala de poliţie. Am crezut că am mai citit ştirea aceasta. De fapt era o nouă ştire şi mi-am amintit de alt caz recent.

Fix în ultima zi din anul 2021, o poliţistă din Braşov (29 de ani) s-a sinucis tot prin împuşcare. Deci în nici trei săptămâni, potrivit informaţiilor publice, două tinere poliţiste din cadrul Ministerului Afacerilor Interne s-au sinucis prin împuşcare. Ne ridicăm nişte semne de întrebare? Cum e posibil? Ne putem gândi serios şi grav? 

Am fost interesat să văd cate cazuri de sinucidere în rândul poliţiştilor au existat în anul 2021 şi am dat un simplu search pe Google. Am găsit cu uşurinţă peste 10 situaţii. Sigur sunt mai multe. Tind să cred că cineva, la nivelul structurilor înalte ale poliţiei se ocupă de analiza acestor tragedii, propune şi adoptă nişte măsuri de urgenţă. Cazurile sunt de diferite vârste, mulţi tineri. În ultimii ani, 40 de poliţişti s-au sinucis, majoritatea poliţiştilor prin împuşcare (25 din 40), alţi 12 prin spânzurare şi alţii prin alte metode, conform unei informaţii publicate de Gândul în urma răspunsului oficial al IGPR. În 2021 parcă sunt mai multe cazuri. Redau mai jos doar câteva exemple.

În ziua de Crăciun din 2021, un poliţist din Dărmăneşti, judeţul Bacău s-a sinucis cu arma din dotare. Era un caz de risc? Evident că era. Poliţistul (46 de ani) era cercetat într-un dosar penal alături de alţi colegi, era arestat la domiciliu de câteva zile, colegii lui erau arestaţi preventiv, se gândea probabil cum va fi soarta lui, va ajunge în arest, va fi condamnat, îşi va pierde serviciul, ce va spune lumea (impact social), cum se va descurca familia, ceea ce implică în mod direct un stres ridicat, o apăsare dacă nu cel puţin un episod depresiv. Cum l-a sprijinit structura din care făcea parte, angajatorul, colegii? Presa a relatat că nu a fost asistat psihologic şi că arma din dotare nu i-a fost ridicată. Poate că nu e aşa...Nu tot ce găsim în presă este adevărat. Însă decesele sunt reale.

În noiembrie 2021, un poliţist de 26 de ani din Ialomiţa s-a sinucis. Era angajat la IPJ Ialomiţa de vreo 4 ani. De ce ar renunţa la viaţă un tânăr la început de carieră ?

În 21 noiembrie 2021 un jandarm din Alba (49 de ani) s-a sinucis prin împuşcare. Era în timpul serviciului. Mergem mai departe.

În 9 august 2021, un alt poliţist, Viorel Andrei (40 de ani), din Slatina s-a sinucis. Avea doi copii şi 20 de ani de carieră.

În 7 iulie 2021, o poliţistă de 47 de ani din cadrul Direcţiei Generală Anticorupţie (Bucureşti) s-a sinucis. În iunie, un poliţist în rezervă (56 de ani) din Grădiştea (Ilfov) s-a sinucis după ce şi-a ucis soacra.

În martie 2021, un jandarm de la Cernavodă (44 de ani), tot în timpul serviciului s-a împuşcat.

În 4 martie 2021, un poliţist de frontieră (41) de ani, tată a doi copii, din judeţul Caraş-Severin s-a sinucis.

În 28 ianuarie 2021, un tânăr poliţist din Baraolt (24 de ani), Covasna, s-a sinucis în sediul poliţiei prin împuşcare, fiind găsit de către colegii săi. Lucra de 2 ani în cadrul I.P.J. Covasna.

Pot fi tratate cazurile în mod individual? Cu siguranţă. Veţi spune că fiecare caz erau circumstanţe specifice, probleme de familie, etc, însă cu toate acestea aceşti poliţişti lucrau în cadrul Ministerului Afacerilor Interne.

E suficient doar evaluarea psihologică şi asigurarea asistenţei psihologice? E suficient să ne spuneţi că la ultima evaluare psihologică, în urmă cu 1 an a fost declarat apt ar de atunci nu a avut comportamente sau atitudini care să necesite intervenţia de specialitate a psihologului unităţii? (extras din comunicatul Jandarmeriei Alba). Evident că nu. Ce relevanţă are apt psihologic în 2020? Zero.

Câteva comentarii sunt esenţiale.

Conform informaţiilor oficiale publicate într-un raport al AVP în anul 2020, la nivelul Poliţiei Române erau prevăzute, în statele de organizare, un număr de 73 de funcţii de ofiţer psiholog care asigurau asistenţa psihologică în cadrul IPJ-urilor, din care 59 încadrate, rezultând un deficit de 14 funcţii. În anul 2021 au văzut concursuri de ocupare a unor funcţii de psiholog în cadrul M.A.I. inclusiv la Poliţia Siguranţa Şcolară sau Jandarmerie. E suficient doar ocuparea unor funcţii vacante de psiholog din cadrul IPJ-urilor? Cu siguranţă, nu. Totuşi 73 de psihologi la un număr de mii de poliţişti înseamnă o picătură într-un ocean. Ce cunoaştere psihologică? Ce testare şi ce fel de intervenţie psihologică?

Gândiţi-vă că sunt instituţii judeţene unde unul sau cel mult doi psihologi sunt nevoiţi să evalueze psihologic personalul din întregul IPJ ceea ce depăşeşte peste 1.000 de angajaţi. O practică de tip cantitativ care în mod clar pierde calitatea actului psihologic şi riscă să nu sesizeze cazurile la risc. Un exerciţiu simplu, dacă în urma unei evaluări psihologice, sunt depistaţi din 1.000 de poliţişti, 10 sau 15 cu nevoie de asistenţă psihologică deja programul psihologului de unitate devine încărcat. Aceiaşi psihologi având şi alte atribuţii de la asigurarea asistenţei psihologice persoanelor arestate, la testarea psihologică a celor care doresc să se angajeze în IPJ sau celor care vor să studieze în şcolile poliţiei. Deci o muncă infernală.

Purtătorii de cuvânt al IPJ-urilor, uneori răspunzând la întrebările jurnaliştilor, relatează în urma unor astfel de tragedii „a trecut cu bine evaluarea psihologică” ceea ce nu are nicio relevantă, psihologic vorbind, chiar dacă evaluările psihologice au fost realizate în urmă cu luni sau săptămâni.

Nu ştiu, am îndoieli, dar totuşi mă întreb, dacă în cadrul evaluării psihologice se realizează şi evaluarea riscului suicidar, evaluarea depresiei sau sunt doar evaluări psihologice care se încadrează mai mult în psihologia muncii. Repet, am îndoieli că Centrul de Psihologie al Poliţiei Romane a pus la dispoziţia tuturor psihologilor din sistem, teste psihologice care să evalueze aspecte sensibile ale sănătăţii mintale, nu doar teste pentru aptitudinile cognitive.

Şi cu toate acestea asistenţa psihologică nu este suficientă în cazurile de risc. E nevoie de măsuri la nivel de minister, de IPJ, care să reducă riscul suicidar, e nevoie de o strategie la nivel de IGPR, de intervenţii specifice, de programe de formare a poliţiştilor, de măsuri de îmbunătăţire a climatului, de reducere a stresului organizaţional, de oferire a unui climat suportiv şi chiar de măsuri administrative care să eficientizeze şi să crească satisfacţia la locul de muncă fie că vorbim de ore de muncă, remuneraţii considerabile sau flexibilitatea muncii.

În alte ţări, poate şi la noi, există departamente speciale la nivel central şi zonal care se ocupă de sănătatea mintală a poliţiştilor, există strategii, care includ măsuri eficiente de reducere a riscului suicidar în rândul poliţiştilor.

Luăm doar cazul Statelor Unite unde există cazuri multe de sinucideri. În anul 2019, 228 de ofiţeri activi s-au sinucis, cel mai mulţi în statul New York (27 de sinucideri), urmat de California (23), Texas (19). Ce spune raportul semnat de Jeff McGill (2020) că 25% dintre aceştia aveau cel puţin 20 de ani de serviciu. Heyman (2018) într-un articol despre sănătatea mintală a poliţiştilor scria că mai mulţi ofiţeri mor prin sinucidere în fiecare an decât în timpul serviciului.

Şi afirmaţia este valabilă şi în România.

Tot rapoartele specialiştilor americani identifică unii factori de risc precum pentru suicid precum: tentative anterioare de suicid, tulburări mintale/de dispoziţie, consum de substanţe, izolarea socială, boli cronice/dizabilităţi, expunerea la evenimente traumatice şi desigur acces la mijloace letale (arme). Există suplimentar factori de risc legaţi de serviciu: activităţi care expun persoana la situaţii periculoase, expunerea la suicid (gândiţi-vă doar la poliţiştii care ajung primii în cazurile de suicid, cat impact emoţional pot avea aceste situaţii, poliţiştii care se confruntă direct cu sinucigaşul), munca pe ture care implică un factor de stres suplimentar (lipsa somnului, ore suplimentare), lipsa prietenilor şi a sprijinului, dificultăţi relaţionale (divorţ, tensiuni financiare, nevoi imprevizibile de îngrijire a copiilor, weekenduri la muncă) şi pe ultimul loc formalitate excesivă, structuri organizatorice care afectează sentimentul de autonomie şi cauzează stres.

În ultimii ani am aflat mai mult despre situaţia poliţiştilor din România, despre salarii, condiţii de muncă, respect şi status social. Vedem un contrast incredibil între modul în care pagina de Facebook prezintă într-un tablou ideal condiţia poliţistului roman, deseori sunt publicate imagini cu fapte de onoare, cu apreciere şi respect, vedem imagini cu poliţişti la început de carieră, zâmbitori si frumoşi. Ceea ce este total nedrept şi incorect, deformat şi chiar manipulatoriu.

O corectă informare, vorba poliţistului, ar trebui să cuprindă şi cazurile nefavorabile, să prezinte adevărurile dureroase din sistem, cazurile nefericire, de fapt un tablou al vieţii obişnuite de poliţist ar trebui să prezinte în mod echilibrat şi părţile frumoase şi cele dureroase. Tinerii să ştie că dacă optează pentru cariera de poliţist se vor confrunta cu condiţii de lucru deloc favorabile, cu echipament vechi, maşini învechite, limite şi restricţii în viaţa personală şi cea publică, poate cu multă invidie şi multă impostură, cu şefi cu concepţii învechite, cu salarii mici, etc. Vocaţia nu ţine de foame.

Analizele arată că unii dintre poliţişti sunt mai protejaţi decât alţii. Sunt câţiva factori protectivi şi anume: poliţişti care au motive pentru a trăi (ex responsabilitate pentru familie şi copii, planuri de viitor), a fi căsătorit, extraversiune şi optimism, abilităţi de viaţă (de rezolvare a problemelor, de coping), reţea socială de susţinere (rude, prieteni) şi acces la servicii de îngrijiri de sănătate mintală.

Poate că toate aceste cazuri, determină conducerea ministerului să se aplece cu mai multă grijă asupra siguranţei nu doar a cetăţeanului, ci şi a poliţiştilor, siguranţei locului de muncă şi siguranţei mintale.

Şi încă ceva! Psihologia ne învaţă două lucruri esenţiale: în primul rând, oamenii care sinucid nu vor să moară, ei vor doar să scape de suferinţă. Suferinţa lor e prea grea şi ei nu găsesc alte soluţii. În alt doilea rând, în majoritatea cazurilor suferinţa înseamnă depresie şi depresia poate fi tratată.