Ten Years After

Au trecut zece ani din care planeta a ieşit zguduită şi tristă. S-a scurs un deceniu început sub semnul demolării.

Pe româneşte, „după zece ani". Pe englezeşte, fiindcă mulţi dintre sexagenarii de azi au crescut în sonorităţile blues-rock ale trupei Ten Years After din Nottingham. Însă numele din titlu nu înseamnă doar o formaţie şi albumele ei făcând alpinism în clasamentele de acum patru decenii, ci şi semnalizarea unei borne. Au trecut zece ani din care planeta a ieşit zguduită şi tristă. S-a scurs un deceniu început sub semnul demolării. Voluptatea de-a nimici s-a lăţit cu gesturi de răsfăţ de la un cap la altul al lumii.

Puse în gura cui nu trebuie, înţelepciunea, toleranţa şi cumpătarea s-au transformat în propriile lor antonime. Răul făcut în numele binelui şi-a continuat cariera, indiferent dacă agenţii lui au vorbit engleză sau arabă, dacă au avut turban sau frac, dacă au ucis din turela tancului sau din jilţul unei săli ticsite de sfetnici. Întrebarea stă deasupră-ne ca un nor de furtună: oare am învăţat ceva în aceşti zece ani?

Răspunsul de primă instanţă e, fără îndoială, negativ. Într-o lume în care principalul combustibil e conflictul, pragul de speranţă coboară dramatic. Rătăcit printre nebuni, lucidul face el însuşi figură de nebun. Insurgenţa clocotitoare e frumoasă în romane şi antipatică în viaţa de zi cu zi, când cavalerul pe cal alb devine, după caz, trădător sau căzătură. Comerţul cu iluzii prosperă sub acţiunea păpuşarilor care ştiu rostul fiecărei sfori. Doar trei lucruri rămân democratice în acest freamăt otrăvitor: boala, moartea şi prostia. Idolii cad, statuile se clatină, orizontul se întunecă. Inclemenţa şi fanatismul îşi cimentează mariajul. Răul circulă mai departe prin lume, organizându-şi popasurile după o hartă ascunsă de ochii oamenilor simpli: la World Trade Center şi la Moscova, la Beslan şi în metroul londonez, în gara Atocha şi la Sharm-el-Sheikh. Ştafeta barbariei e sub ochii noştri de cunoscători ai dicţionarelor şi ai sensurilor. Trebuie doar să îngânăm triada răului inextirpabil: Canibal-Caliban-Taliban.

Cu exact zece ani în urmă, talibanii au aruncat în aer două uriaşe statui ale lui Buddha din Bamyian. Molahul Omar, care în 1999 decisese păstrarea statuilor mai degrabă din raţiuni băneşti decât culturale, a făcut o piruetă după doi ani şi a declarat: „Musulmanii trebuie să fie mândri de distrugerea idolilor. Allah se bucură pentru noi". În aceeaşi perioadă, trimisul guvernului controlat de talibani, Sayed Rahmatullah Hashimi, a schimbat registrul cu ocazia unei deplasări în SUA şi a explicat totul prin grila furiei. Dacă e să-i dăm crezare, comoara veche de paisprezece secole a fost dinamitată fiindcă autorităţilor li se oferiseră bani internaţionali pentru conservarea sitului din Bamyian, nu pentru rezolvarea unor probleme mai presante. „Când poporul moare de foame, n-are rost să te preocupe o operă de artă", a insistat Hashimi, revoltat că UNESCO nu se ocupă de făină şi orez. Trimisul taliban a uitat să precizeze cine adusese poporul afgan în pragul inaniţiei şi care era câştigul unei asemenea barbarii.

Îndrăgostiţi de Nemesis şi divorţaţi de logică, talibanii s-au răzbunat pe lume aruncându-şi în aer propria zestre culturală. Cât de mare va fi fost bucuria lui Allah în faţa acestui raţionament, nici molahul Omar, nici trimisul Hashimi nu s-au încumetat să estimeze.

Au trecut de-atunci zece ani. Suntem „ten years after", dar la fel de impulsivi şi nedrepţi. Prin urmare, nu ştiu dacă merităm vestea bună de după fapta proastă. În urma aruncării în aer a statuilor din Bamyian s-au descoperit douăsprezece peşteri cu picturi rupestre realizate între secolele cinci şi nouă, de artişti porniţi pe Drumul Mătăsii care lega China de Occident. Bine măcar că arta are uneori încăpăţânări mai mari decât ale molahilor.