La finalul confruntării, victoria este a Bisericii. Conform Ministerului Educaţiei, până vineri, 6 martie, ora 18:00, la nivelul întregii ţări, au fost introduse 2.123.645 de cereri, reprezentând 89,75% din totalul celor 2.366.086 de elevi eligibili să formuleze cereri pentru a lua parte la ora de religie.” Altfel spus, tabăra anti-clericală şi secularistă înregistrează o înfrângere deplorabilă, căci părinţii şi elevii români, în marea lor majoritate, au decis că Ora de Religie este folositoare.

Care au fost motivele acestei înfrângeri fără replică a seculariştilor?

Înainte de toate, există un motiv moral. Seculariştii nu au acţionat din dorinţa de a oferi o alternativă morală la educaţia religioasă. Fantoşa cu ”Istoria Religiilor”, promovată ca aşa-zisă alternativă, exprimă fie o imaturitate conceptuală, fie rea-voinţă pentru că din ”Istoria Religiilor” nu poţi învăţa un sistem de norme morale, ci doar... o istorie despre religii. Propunerea ca "Educaţia civică" să fie variantă la Ora de Religie este identic de superficială, pentru că la ora de educaţie civică înveţi despre ce înseamnă a fi cetăţean, despre drepturile şi îndatoririle cetăţeneşti, nu despre sensul vieţii ori despre vreo morală superioară. 

Orbiţi în dorinţa lor de a lovi cu orice preţ în Biserică, de a izgoni Biserica din spaţiul public şi mai ales, de a seculariza forţat şi la modul absolut şcoala românească, în detrimentul tradiţiei colaborării străvechi dintre şcoala românească şi Biserică - întreruptă doar de dictatura comunistă - activiştii secularişti şi anti-clericali au devenit antipatici pentru cei mai mulţi dintre români şi surprinzător, au reuşit "performanţa" să transforme Biserica într-o victimă a contextului. Spun surprinzător pentru că atmosfera în care a fost lansată campania împotriva Orei de Religie era extrem de toxică Bisericii lui Hristos, datorită feluritelor acuze aduse mai ales Bisericii Ortodoxe, despre colaborarea cu mediul politic, afacerile lumeşti etc.

Seculariştii trebuie să înveţe - dacă cumva viziunea lor despre om şi Univers le îngăduie - că un bine nu poate fi înlocuit decât de un bine superior. Ei au eşuat în a propune pentru copiii noştri ceva mai bun decât Ora de Religie, au înregistrat deci, un eşec moral.

Un alt motiv al înfrângerii seculariştilor este încercarea lor neinspirată de a amesteca în acelaşi malaxor realităţi diferite ale vieţii religioase. Faptul că unii clerici au colaborat cu mediul politic, mai mult pentru interese lumeşti decât pentru interesul Bisericii, faptul că unii clerici sunt corupţi, înfiorătoare grozăvii ale "negustoriei cu cele sfinte", faptul că unele dintre proiectele bisericeşti par unora a fi inutile şi doar expresia unor orgolii personale, toate slăbiciunile din viaţa bisericească pe care le-au amintit, în această perioadă, seculariştii şi aliaţii lor au fost mai puţin importante pentru părinţi şi elevi decât înscrierea la Ora de Religie şi folosul duhovnicesc al acestei discipline.

Un al treilea motiv ar fi încrederea prea mare pe care au avut-o seculariştii în curentul anti-bisericesc, aşa cum acesta părea să fie definit de rezultatele unor sondaje de opinie. Ei au mizat pe scăderea încrederii în Biserică despre care vorbesc sondejele din ultimele luni şi au crezut că această deteriorare accelerată a imaginii Bisericii în societate ar exprima şi deteriorarea încrederii românilor în... Dumnezeu. Căci aici există o subtilitate a gândirii şi trăirii religioase româneşti pe care mult prea moderniştii şi avântaţii noştri secularişti nu au fost capabili să o perceapă şi chiar dacă măcar au intuit-o, nu au reuşit să o înţeleagă.

Ajungem astfel la al patrulea motiv al înfrângerii seculariştilor, acela că sunt străini de cunoaşterea şi înţelegerea mentalităţii noastre. Românul zice "să nu faci ce face popa, ci să faci ce zice popa"! Altfel spus, în această înţeleaptă, deşi aparent glumeaţă, zicală se ascunde o parte din taina relaţiei românului cu Dumnezeu: românul ştie că preotul este om supus păcatului, slăbiciunilor omeneşti, că preotul este doar un intermediar către Dumnezeu, sfinţit de Biserică, dar nu implicit şi sfânt, un slujitor îngăduit de Dumnezeu - un martor, cum zicem la rugăciunea Spovedaniei - românul nu se încrede mai întâi în faptele preotului, deşi le laudă atunci când sunt creştineşti, fără a le urma întotdeauna prin propriile fapte şi le critică, le ironizează fără milă, atunci când sunt prea lumeşti, uitând de propriile păcate, românul deci se încrede, înainte de toate, în "ce zice popa", adică în Învăţătura lui Hristos.

A fost o subtilitate greu de digerat pentru minţile înfierbântate ale seculariştilor noştri.

Motive -  a se citi greşeli - care au dus la înfrângerea seculariştilor sunt mai multe, însă eu mă opresc aici cu lista. Mai spun doar că mă amuză şi deopotrivă mă întristează schelălăiturile cu care seculariştii şi aliaţii lor, şocaţi de halul în care au fost învinşi, îşi plâng înfrângerea, lamentându-se că românii nu ştiu ce vor, că sistemul a manipulat, că nu suntem europeni, că bla, bla, bla... Un pic de demnitate în atfel de momente le-ar fi de mai folos decât un vacarm inutil şi degradant pentru ideile pe care le promovează - multe dintre ele, de altfel, folositoare societăţii româneşti. Probabil că după ce vor renunţa să se lamenteze, seculariştii vor deschide alte fronturi de atac împotriva Bisericii. Sunt liberi s-o facă, noi vom fi aici şi ne vom apăra credinţa.

Victoria exprimată prin înscrierea la Ora de Religie a majorităţii elevilor români trebuie să dea de gândit însă şi membrilor Bisericii lui Hristos, cu precădere celor din Biserica Ortodoxă Română, care a fost în linia întâi a acestei lupte.

Cutia Pandorei a fost deschisă, Ora de Religie se află de acum oficial pe "lista neagră" a celor care doresc ca Biserica să fie marginalizată, alungată din agora şi exilată în spaţiul vieţii private. Elevii ştiu de acum că au dreptul oficial să se înscrie, dar şi să se retragă de la Ora de Religie şi vor conştientiza tot mai bine acest drept, astfel că aşteptările lor de la Ora de Religie vor fi tot mai mari, pe măsură ce ajung în clasele de liceu. Este un lucru bun ca elevii să participe la Ora de Religie din dorinţa lor şi nu forţaţi de regulamentele şcolare, însă păstrarea acestei atitudini presupune eforturi permanente şi consistente din partea profesorilor de religie, clerului şi administraţiei bisericeşti. Dorinţa elevilor de a urma cursurile Orei de Religie trebuie de acum înainte gestionată cu mare atenţie şi delicateţe de către Biserică.

În tumultul luptei pentru Ora de Religie, s-a discutat aprins despre conţinutul manualelor de Religie, subiect care necesită o analiză urgentă şi foarte serioasă la nivelul înaltelor foruri bisericeşti. Sunt necesare schimbări majore de formă şi de conţinut. Înainte de toate, aceste manuale trebuie să promoveze colaborarea dintre cultele religioase, mai ales dintre Bisericile surori - Biserica Ortodoxă Română, Biserica Romano-Catolică şi Biserica Greco-Catolică. Bisericile trebuie să lucreze împreună pentru a se apăra şi pentru a păstra vie credinţa în sufletele oamenilor. O împreună lucrare fără a se amesteca ceea ce nu poate fi amestecat, cum ar fi diferenţele dogmatice, dar al cărei scop final trebuie să fie mărturisirea credinţei.

Diferenţele dogmatice dintre Biserici pot fi lăsate în seama catehizării în parohie, iar abordarea acestui subiect trebuie mai ales echilibrată cu prezenţa cultelor religioase din România în diferite structuri de colaborare inter-religioase naţionale, europene şi internaţionale. Este nepermis ca la nivel oficial să promovăm colaborarea dintre cultele noastre în astfel de structuri, iar la Ora de Religie să ne ponegrim. Ce vor mai înţelege elevii?

Manualele de Religie trebuie să cuprindă, acolo unde vârsta elevului permite, o definire mai clară şi prietenoasă a relaţiei dintre Ştiinţă şi Credinţă. Ştiinţa este un instrument minunat de cunoaştere îngăduit omului de către Creator, ştiinţa poate ajuta mântuirii omului în măsura în care slujeşte omului, fără a-l transforma însă pe om într-un idol. În Era Internetului şi a zborului cosmic ar fi o gravă eroare de pedagogie să ignorăm marile progrese ale Ştiinţei moderne - cele folositoare fiinţei umane - şi mai ales, să le demonizăm.

Nu în ultimul rând, în manualele de Religie trebuie evitate orice fel de exagerări dogmatice, orice prelegeri care sunt peste vârsta sufletească a elevului, precum şi orice exemple care-L prezintă pe Dumnezeu mai mult ca un Dumnezeu al dreptăţii, decât ca un Dumnezeu al milei. Copiii noştri trebuie să înveţe să-L iubească pe Dumnezeu, nu să se teamă de El.

Lupta pentru Ora de Religie se mută de acum în şcoală şi în parohie. Profesorul de Religie trebuie să înţeleagă un adevăr simplu: cariera lui este dependentă de nivelul de credinţă al elevilor şi părinţilor acestora. Dacă profesorul de Religie va insista, din lene, din rutină, din slăbiciune sufletească, să fie doar un pedagog laic, transformând Cuvântul lui Dumnezeu într-o biată grilă de notare, alungând iubirea de Dumnezeu şi de oameni din spaţiul Orei de Religie, atunci să fie conştient că probabilitatea ca elevii să renunţe la Ora de Religie va fi tot mai mare. Elevii vor avea probabil dreptul să renunţe oricând la Ora de Religie şi sunt convins că-şi vor exercita acest drept, dacă vor fi determinaţi să facă asta.

Profesorul de Religie nu-şi poate îngădui slăbiciuni omeneşti, ca alţi colegi din şcoală. Profesorul de Religie nu poate fi sever, răutăcios, superficial în ceea ce spune şi face. Ora de Religie trebuie să fie un spaţiu al dialogului, al comunicării sufleteşti, al descoperirii Iubirii de oameni şi de Dumnezeu, o oră de şcoală pe care elevii să o aştepte cu nerăbdare şi cu bucurie.

Preoţii din parohii trebuie să-şi asume dezvoltarea relaţiei cu profesorii de Religie din şcolile aflate în parohia lor. Lenea duhovnicească trebuie alungată şi preotul să înţeleagă un alt simplu adevăr: elevii sunt viitorii credincioşi maturi, ei vor forma parohia, fără ei, parohia dispare. Preotul şi profesorul de Religie slujesc împreună Biserica lui Hristos, deci trebuie să colaboreze.

Administraţia bisericească a dat dovadă, în aceste zile, de o mare capacitate de mobilizare, însă nu ştiu dacă un efort identic va putea fi susţinut la fiecare început de ciclu şcolar. Va fi nevoie, prin urmare, de dezvoltarea unor mecanisem reale şi permanente de promovare a Orei de Religie, precum şi de implementarea unor măsuri de disciplinare a inspectorilor de Religie, a profesorilor de Religie şi a preoţilor din parohii pentru creşterea calităţii şi eficienţei Orei de Religie. Adevăratul efort al administraţiei bisericeşti va fi acela de a renunţa la amorţeala birocratică, acceptând coborârea în universul real al elevului român, pentru a modela permanent Ora de Religie conform cu necesităţile sufleteşti ale acestuia.

Activităţile care poartă amprenta sistemului de învăţământ laic - cercuri pedagogice, simpozioane, conferinţe, mese rotunde, concursuri şcolare, olimpiade etc. - sunt necesare, dar nu suficiente şi prezintă pericolul golirii de mesaj duhovnicesc al disciplinei Religie. Administraţia bisericească poate şi trebuie să dezvolte catehizarea în parohie - şcoala de duminică - ca acivitate complementară Orei de Religie, să iniţieze acţiuni pentru tineri mult mai diverse, flexibile în forma de manifestare şi consistente ca mesaj duhovnicesc în colaborare cu organizaţiile de tineret creştine şi cu grupurile parohiale de tineri - acolo unde acestea există şi unde nu există, să fie înfiinţate - pentru susţinerea Orei de Religie şi totodată, pentru dezvoltarea educaţiei religioase a tinerilor.

În concluzie, victoria Orei de Religie trebuie să dea de gândit tuturor celor implicaţi şi mai ales, celor care acum sunt victorioşi, adică nouă, membrilor Bisericii lui Hristos. Altfel, această victorie se poate transforma pentru noi, creştinii, într-o înfrângere de coşmar..