A urcat aşadar în tramvai. Agitat, cu o geacă imensă şi o căciulă ca un animal încă viu, s-a introdus între tine şi un pensionar, şi-a câştigat spaţiul la geam împingându-se cu coatele strânga-dreapta, apoi a început să fredoneze, ca şi cum ar fi avut nişte căşti în urechi, doar că nu avea. Ai tuşit. În ultima vreme lumea e îngrozită când aude o fiinţă tuşind, dar de data asta nu a funcţionat. Pasagerul a câştigat şi mai mult loc lăbărţându-şi corpul şi comentând în şoaptă.

Apoi a văzut un loc mai bun, într-un spaţiu ivit la coborârea altcuiva din tramvai. S-a mutat acolo, ai răsuflat uşurat şi ai avut cinci secunde la dispoziţie să te dedublezi cumva şi să ocupi tu tot spaţiul rămas. Cum n-ai fost destul de pe fază, ai pierdut. Omul s-a reîntors, iar te-a turtit şi te-a lipit de o bară. Probabil nu-i plăcuse locul celălalt, cine ştie de ce. Eşti acum prins într-o menghină, un corp micuţ care se amestecă în maşina de tocat, iar la coborâre corpurile vor avea inversate mâini, picioare, chiar şi câte un cap va ajunge pe trupul greşit. Eşti un material care ajută la umplerea zilelor.

Dar hai să ascultăm un pic ce bolboroseşte omul de lângă tine. De exemplu chiar acum povesteşte despre nea Gică de la spălătorie, care s-a întâlnit într-o seară cu un dihor în scara blocului, un dihor banal, refugiat de pe câmpul din apropiere. Era întuneric, becul era spart şi nea Gică nici nu vedea prea bine. Prima dată a crezut că a dat peste un câine, apoi – peste un şobolan, unul turbat, evident, aşa că nea Gică a luat un cataroi şi a dat cu el după animal. Nu a nimerit, desigur, iar dihorul, de frică, a sărit pe pereţi, încercând să scape. Pentru că nu a găsit o soluţie, ce să facă sărmanul dihor? S-a urcat în capul lu’ nea Gică! Fix acolo, în capul lui, s-a înfipt cu ghearele în chelia dânsului şi nu s-a mai dat smuls! Nea Gică s-a dus în seara aia acasă cu un dihor pe cap, şopteşte bărbatul de lângă tine, şi nevastă-sa nici nu a observat. Şi a rămas dihorul ăla pentru totdeauna pe capul lu’ nea Gică de la spălătorie?

Posiiiibil, strigă călătorul de lângă tine, apoi decide să te elibereze din strânsoare şi o ia la fugă spre celălalt capăt al vagonului. Se izbeşte de oameni şi găseşte cumva o altă fantă în care să se insereze. Nu-i place însă acolo şi la următoarea staţie, după ce tramvaiul se goleşte, ia în primire un scaun gol. Rămâne treizeci de secunde, apoi încearcă încă unul şi încă unul şi încă unul, ia toate locurile la rând şi niciunul nu-i convine, iar tu ai vrea să-l opreşti din goană şi să-l întrebi ce s-a întâmplat totuşi cu dihorul şi cu nea’ Gică, unde au dus toate astea, au fost reale sau inventate şi mai ales de ce nu a observat nevasta nimic.

Însă între timp călătorul agitat a găsit un alt loc liber, a început o nouă poveste şi, în timp ce o spunea, a adormit cu faţa lipită de geamul care fusese spălat o singură dată, în urmă cu 37 de ani.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.