Şi nici dacă mecanismul cognitiv şi raţionamentele prin care angajatorul a ajuns la concluziile acelea este obiectiv şi raţional, sau dimpotrivă, iraţional sau fals de-a binelea, nu contează. Important este că acei oameni se simt ameninţaţi, într-un fel sau altul, şi instinctul de conservare intră în funcţiune pentru a-i apăra, fiindcă acela e rolul instinctului, să te protejeze.
 
Excepţiile nu sunt multe. Procentul celor care cheamă la interviu doar candidate arătoase, de pildă, în speranţa că se vor culca măcar cu una dintre ele într-o zi, e nesemnificativ de mic în marea masă a angajatorilor care sunt convinşi că tinerii sunt mai productivi pentru business decât bătrânii, pe ansamblu, că e mai previzibil şi mai puţin riscant să lucrezi cu cineva cât mai apropiat de tine ca depărtare geografică, rasă, religie, vârstă, convingeri politice, stil de viaţă şi orice altceva, decât cu cineva îndepărtat.
 
Or, dacă marea majoritate a celor care discriminează o fac cu convingerea că astfel îşi protejează mai bine afacerea, pe ei înşişi si pe cei apropiaţi din jurul lor, pe baza căror principii morale îi atacă discriminaţii atât de virulent, de visceral, adesea cu ură nedisimulată? Şi mulţi alţii care nu sunt defel în raza de acţiune a discriminării, pe lângă ei. Păi, discriminaţii o fac pentru că percep asta ca pe o ameninţare la adresa intereselor şi obiectivelor lor personale, desigur! Nediscriminaţii care protestează în cor împreună cu ei nu ştiu încă de ce o fac, dar să zicem că nu e relevant în acest moment.
 
Aşadar, cine se simte ameninţat cu ceva, protestează şi reacţionează instinctiv, apoi trece la acţiune, cu ce-i stă la îndemână. E normal să fie astfel, e în natura umană, de când e lumea. Dar nu poţi să nu te întrebi, totuşi, de partea cui e morala, până la urmă, când fiecare îşi apără interesul? E mai imoral ce fac angajatorii când discriminează la angajare, sau e mai imoral să-i dai în judecată, ca discriminat, pe discriminatorii care vor să-şi protejeze interesele elementare?
 
Şi ca să fie şi mai complicat, gândiţi-vă că nu e o simplă dispută şi împărţire a unui lucru, adică cine să primească mai mult din el. Nu, aici cineva are lucrul acela, în întregime, adică în proprietatea lui, şi altcineva vrea o bucăţică din el. În schimbul a ceva, se înţelege. Asta duce direct către filosofie, într-adevăr, şi încă una deloc uşoară, nu chiar la îndemâna oricui…
 
Interesantă e poziţia statului aici. Statul nu contestă defel că este proprietatea ta, nu îşi poate permite să facă aşa ceva într-o democraţie europeană. Însă îţi impune o „taxă” atunci când vrei să te foloseşti de ea, de proprietate, doar în interesul tău. Una electorală, pentru că discriminaţii sunt întotdeauna în număr mult mai mare decât discriminatorii.
 
Interesant este ce se întâmplă acum şi în America, fiindcă la ei a fost tot timpul invers! Statul (politicienii americani, mai precis spus) a avut mai mult de câştigat din partea discriminatorilor – din partea businessurilor, adică, în special a celor foarte mari, globale. Dar şi acolo se vor schimba lucrurile. Şi chiar mai curând decât îşi închipuie mulţi, se pare, după repeziciunea cu care se succed evenimentele…