Apoi, comercial vorbind, critica, paraponul, ba chiar injuria, vînd mult mai bine decît euforia, sau satisfacţia flască. Autorul „nervos”, bombănitor, eventual feroce e mult mai „interesant” în ochii proprii şi ai unora dintre cititori, decît autorul placid, care distribuie ohtături fericite. Aşa că mai toată lumea preferă saltul la beregată, ieremiada patetică pe marginea situaţiunii. Mă includ. Procentual vorbind, textele mele sunt mai curînd acre decît trandafirii. E drept că am o obiecţie de principiu faţă de ideologia „gîndirii pozitive”. Genul de sfaturi „înţelepte”, care ne invită, prin edulcorate discursuri „prieteneşti”, să „surîdem vieţii”, să vedem „partea plină” a paharului, să refuzăm amocul şi melancolia mi se par o coreografie de tabloid. Vorba lui Peter Esterhazy: gîndirea pozitivă este opusul gîndirii. A te purta ca şi cum viaţa e o paşnică livadă înflorită e a te muta, nătîng, într-o utopie. Umorul e bun, preţuirea bunei-dispoziţii e legitimă, dar adoptarea necondiţionată a unui perpetuu şi bovin surîs e o formă de insuficienţă mentală, o fandoseală evazionistă, un moft, o filozofie de midinete.

Şi totuşi… Mă gîndesc, uneori, că prea m-am legat consecvent de „găurile negre” ale presei şi ale televiziunilor, fără să semnalez vreodată – atunci cînd există – şi unele calităţi. N-o fi dracul chiar aşa de monocolor. M-am hotărît, în consecinţă, să semnalez, astăzi, măcar cîteva nume onorabile şi mai mult decît onorabile din „rezervaţia” micului ecran.

Îmi place domnul Cătălin Ştefănescu. Deţine virtutea dialogului agreabil şi viu, aduce în discuţie teme consistente, îşi pune în valoare interlocutorul şi dozează cu talent proza convorbirii cu pasaje de muzică bună. Nimic ştaif, nimic vedetistic, nimic de prost gust. O gură de aer în atmosfera sulfuroasă a cotidianului autohton. Îmi place, de mult, dl. Luca Niculescu. În legătură cu el, sunt gata să folosesc un termen de care majoritatea studiourilor de televiziune au uitat: distincţie. Ponderat (dar acut cînd e cazul), destins (adică lipsit de îndîrjire şi de resentimente private), bine informat, bine crescut (o calitate rarisimă!), iradiind bună credinţă şi civilizaţie. Mi s-au părut, întotdeauna, excelente, emisiunile dlui Daniel Cristea-Enache. Un generos serviciu adus literaturii de bună calitate. Idei limpezi, citate bine alese, limbă română utilizată eficient şi expresiv. În materie de prestaţie culturală, avem, de altfel, modele de prim rang. Ani de-a rîndul, Horia-Roman Patapievici a fost moderatorul unor dezbateri de o fertilă sobrietate, în cuprinsul cărora cordialitatea lui, capacitatea de a asculta discursul celuilalt, deschiderea lui intelectuală şi abundenţa lecturilor lui au adus un sunet aparte în puzderia de „show”-uri „picante” care împînzesc piaţa televizuală. Nu mai vorbesc de spectaculosul Dan C. Mihăilescu, un fel de „corn al abundenţei” culturale, insolit dar exact, generos dar acid, o neobişnuită combinaţie de dinamism „european” şi voluptate orientală.

Ca să nu se spună că umblu doar pe cărări „elitiste”, voi mai pomeni două nume, dintr-un registru „paralel”. Unul este cel al dlui Andi Moisescu, un producător de divertisment care dovedeşte, de cîte ori apare, că se poate şi fără mîrlănii, trivialităţi şi efecte ieftine, că veselia nu exclude îndeletnicirile culturale, că poţi fi „branşat” fără să-ţi pierzi chipul, fără să adopţi toate poncifele la modă. Iar acum „cireaşa de pe tort”: Horia Vîrlan. Omul ştie în mod evident despre ce vorbeşte, o face cu naturaleţe, umor şi cuviinţă, e simpatic fără „fiţe”, pe scurt e foarte „normal”, într-un context dominat de extravaganţă facilă, de kitsch încîntat de sine, de psihologia VIP-urilor făloase şi vide. Dl. Vîrlan e, din păcate, întotdeauna, cu zece capete peste majoritatea invitaţilor săi, a căror „comesenie” e, de obicei, un simptom trist de educaţie precară, umor de bodegă periferică, convivialitate rudimentară.

Nu mi-a fost uşor. Recunosc, încă o dată, că e infinit mai la îndemînă să dai cu vitriol, decît să împrăştii apă de colonie. Dar mă simt mai bine după acest rapid exerciţiu de „gîndire pozitivă”. Nu e diavolul chiar atît de negru.