Şocanta dezvăluire vine de la Adrian Cioflâncă care a publicat în Ziarul de Iaşi un text foarte documentat despre activitatea de informator al Securităţii pe care a dus-o jurnalistul Aurel Leon sub numele de cod „Stan Virgil”, potrivit arhivelor de la CNSAS.

În dosarele multor intelectuali importanţi se găsesc note semnate de „Stan Virgil”. În 1959, oferea o lungă listă de foşti membri ai partidelor istorice de la care putea obţine informaţii; ofi­ţerul de Securitate consemnează că „Stan Virgil“ a furnizat multe note despre istoricul Alexandru Zub...A furnizat informaţii despre Nicolae Carandino, Adrian Pascu, Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, George Pruteanu, Mihai Ursachi.

 Născut în 1911, jurnalistul Aurel Leon a trăit şi a scris sub toate regimurile politice ale României secolului XX. Şantajat (şi şantajabil) de Securitate, Aurel Leon va fi acceptat, nu-i aşa, de frică, să devină informator. O frică lucrativă, de vreme ce primea regulat bani pentru serviciile sale: „Ultima intrare de la dosar este o chitanţă din 08.12.1988, cu suma de 300 de lei, suma clasică pe care o primea” scrie Adrian Cioflâncă. „Bădia” Aurel Leon a murit în 1996, la 85 de ani. După 1990, Aurel Leon a fost un fel de conştiinţă „onorifică” a presei ieşene care, în acei ani, învăţa cu entuziasm să fie liberă, în jurul cotidianului Monitorul. În 2014 aflăm că Aurel Leon a fost cel mai longeviv colaborator al serviciilor secrete de la noi. Nu, speranţa nu e ultima în cutia Pandorei. Nu e, şi atît.

În faţa acestei dezvăluiri, regăsesc un text pe care l-am scris în 2009, la 20 de ani de la revoluţia din 1989. Fragmentul face parte din volumul colectiv „Revoluţia din depărtare” (Curtea Veche, 2011), în care am cuprins 30 de confesiuni ale unor tineri plecaţi în lume după 1990.

 Comunismul totalitar a infestat ţara de Molii, securiştii şi colaboratorii lor au umplut relaţiile umane de găuri nevăzute care, după 1989, s-au lăbărţat urât, arătând, în spărtura lor, feţe cunoscute şi preţuite, devenite deodată hidoase, aproape tragice. De la vecini până la profesori din facultate, de la scriitori sau intelectuali de prestigiu la preoţi, o mulţime de oameni de lângă noi şi-au arătat faţa de Molie. O judecată radicală şi intransigentă mă făcea să mă simt aparţinând unei naţii de laşi, oportunişti şi ticăloşi, un sentiment ambiguu, amestec de autoflagelare şi cinism faţă de fatalitatea de a fi în aceeaşi oală cu toţi,  „oameni deştepţi, românii ăştia, dar caractere execrabile”. Până când, la un moment dat am înţeles, târziu, după revoluţie, că nu e vorba de nici o fatalitate, ci pur şi simplu s-a petrecut o greşeală gravă. Imediat după revoluţie, graţie revoluţiei, toate Moliile ar fi trebuit să iasă la lumină. Revoluţia ne-a dat posibilitatea să despărţim apele de uscat, să expiem vina de a fi acceptat atâtea Molii printre noi, făcându-le publice, revelându-le, obligându-le să se reveleze de la sine, nu de dragul punerii la zid ci al autoîmpăcării morale.

Acest lucru nu s-a produs. Ba dimpotrivă, „călăii” s-au amestecat cu „îngerii”, iar faptul că noi, cei de după revoluţie, am lăsat să se întâmple asta, se transformă într-o vină tragică. Generaţia mea va căra cu sine, oriunde în lume, vina tragică de a fi perpetuat promiscuitatea politică a societăţii româneşti. Dosarele Securităţii s-au deschis prea târziu, impactul nu mai poate fi acelaşi asupra unei societăţi polarizate economic şi compromise politic prin fraudă morală.

 Aş mai adăuga o nuanţă, pentru că între timp s-au făcut 25 de ani de la revoluţie. Faptul de a dovedi că figuri publice, multe dintre ele preţuite, au fost printre „călăi”, în timp ce noi îi credeam printre „îngeri”, e un chiuretaj care pare să nu mai doară atît de mult. Mai urmează doar să mai auzim un zdrobitor „Ei, şi?”.

O generaţie mai tîrziu, lehamitea se aşază drept bun altoi la temelia societăţii care înfloreşte scizipar: în România, călăii şi îngerii s-au corcit de tot.