„- Fiincă nu poţi, domnule, să ari, să sameni şi să culegi pe cer!”, cum zicea eroul romanului Nişte Ţărani.

În roman, eu am descris această Frică, folosindu-mă de ţăranii mei, din satul meu Olari, care, cum am spus, n-a fost până la urmă colectivizat. Dar Frica, repet,  a fost la fel de cutremurătoare.

În vara asta a venit la mine o fată, profesoară de istorie, ţinând de unul dintre cele două sate colectivizate şi mi-a spus că şi-ar fi dorit să facă un interviu cu mine despre Colectivizare şi despre un erou al romanului Nişte Ţărani, Ciclop poreclit, care, a auzit ea, că s-ar fi supărat pe mine pentru chipul cum l-am descris şi că a şi vrut să mă dea sau m-a şi dat în judecată. 

Iată povestea adevărată, publicată sub titlul Postafaţa de ieri şi de azi a poveştii, în ediţia romanului Nişte Ţărani din 1996, la editura PRO.

„Petre al lui Toma e singurul, mi se pare, care mai trăieşte dintre eroii romanului meu Nişte Ţărani şi «am şi cartea», râde el cu o viclenie care ar trebui să mă facă să înţeleg că mă are la mână, adică nu toate poveştile din carte sunt adevărate, am mai pus şi de la mine. «Dar cu Năiţă ai fost cinstit. Aşa a fost.» Şi râde iar cu singurul lui dinte de aur şi singurul pe care îl mai are în gură.

- Am auzit că te-ai împăcat şi cu Ciclop – mă întreabă el, iar pe dedesubt eu înţeleg că el vrea să spună că pe Ciclop l-am cam apăsat în carte şi Ciclop m-a înjurat în gura mare pe toate drumurile.

M-am împăcat, într-adevăr, cu numai o lună, două, înainte de a muri. M-am întâlnit cu el pe podul Cernei şi mi-a ieşit înainte cu mâinile întinse şi palmele lui ca două broaşte ţestoase cu carapacea spartă şi însângerată. Plângea. «La dumneata veneam»  – zice – şi iar îmi arată mâinile. «Păi ce-ai păţit?» – Bătrâneţea şi sărăcia şi boala.» – fonfăne el printre lacrimi. «Şi mai am şi şaptezeci de ani şi nu mă primeşte la spital. Nu mai primeşte bătrânii. N-am decât să mor, însă m-am gândit la dumneata fiindcă am auzit că ai venit iar pe-acasă, de dor. Şi picioarele.»  – fonfănea el şi dă, greu, să ridice din praful drumului laba piciorului drept, altă broască ţestoasă, neagră, cu carapacea spartă şi plină de sânge. Nu mai povestesc. Mă rog de doctorul Călugăru, de la Horez, acesta trimite o salvare, îl ia, şi se apucă să-l tămăduiască.

- Se îndreptase, zice Petre al lui Toma şi acum nu te mai înjura, te pomenea, şi urmărea să vadă când mai vii pe-acasă. «L-am înjurat destul – fonfănea el – i-ajunge, însă acum a fost om. Uite la mâinile mele!»  Şi mâinile erau bune. «Când vine, zicea, mă duc pe la el şi ne iertăm.»

N-a mai avut timp. «Era topit rău pe dinăuntru, filosofează Petru al lui Toma. L-a vindecat ei pe -afară, ai dumitale, adică doctorii mei – însă pe dinăuntru n-a mai avut ce-i face, fiindcă era şi supărat cu copiii. Atâţia, şi nici unul să n-aibă grijă de tine şi cu unii mi se pare că stătea gard în gard, i-a luat pământul la testament şi salut!» (…)” (Nişte Ţărani, Editura PRO, 1996)

N-a fost nici primul, nici singurul erou care mi-a cerut socoteală pentru chipul cum i-am descris în cărţile mele.

Eroina romanului Crimă pentru pământ, criminala, din satul Glăvile, de undeva de pe dealurile din apropierea Drăgăşanilor, mi-a scris din puşcărie că i-am povestit viaţa într-o carte – n-o citise – şi mi-a spus că ştie ea că am şi luat bani pe carte.

Recunosc, azi, că este atâta adevăr în cărţile mele, încât nu cred că m-ar fi egalat cineva în sărăcie de pe urma plângerii eroilor acestor cărţi.

Sunt împăcat însă că, dacă nu m-am îmbogăţit scriind cărţile ai căror eroi, unii dintre aceştia ajunşi, astăzi, printre cei mai bogaţi din ţară şi nu m-au tras în judecată, cum zic ţăranii, de pe urma cărţilor singure tot sărac am rămas.