Savanții care au descifrat secretul longevității. „Moș Maftei, la 147 de ani, era viguros și drept ca un stâlp”
0În anii ’50, doi oameni de știință români au devenit cunoscuți în întreaga lume, datorită realizărilor lor în studiul longevității și al proceselor de încetinire a îmbătrânirii. Bătrânețea putea fi tratată, iar oamenii puteau trăi până la 150 de ani, arăta Constantin I. Parhon.
La începutul anilor ’50, speranța de viață a românilor era de 60–62 de ani, mai ridicată în cazul femeilor, dar cu cel puțin 15 ani mai mică decât în prezent.
Savanții care tratau bătrânețea
Doi oameni de știință români susțineau ferm că bătrânețea este doar o boală care putea fi tratată, iar Institutul de Geriatrie pe care îl conduceau avea să vină în sprijinul afirmațiilor lor cu dovezi solide.
„Noi afirmăm că bătrâneţea este o boală, o stare patologică. Cercetările noastre ne arată că putem prelungi viaţa animalelor, deci şi a omului, peste limitele obişnuite”, nota savantul Constantin I. Parhon (1874–1969).
A fost un cunoscut medic, biolog și profesor universitar, dar și președintele Prezidiului Marii Adunări Naționale în perioada 1947–1952, funcție echivalentă cu cea de șef de stat, însă mai degrabă simbolică.
Savantul a pus bazele școlii române de endocrinologie și a fondat, în 1952, Institutul de Geriatrie din București, care în următorii ani a fost condus de eleva sa, Ana Aslan, și ea unul dintre cei mai apreciați oameni de știință din România secolului XX. Inițial, Institutul a avut puțin peste 20 de pacienți, însă tratamentele revoluționare de aici au atras la mijlocul anilor ‘50, mii de români. Printre ei se numărau oameni trecuți de un secol de viață, care beneficiau de tratament și, în același timp, deveniseră și un subiect de studiu pentru specialiști.
„La noi în ţară, lupta pentru prelungirea vieţii este condusă de ilustrul savant C. I. Parhon, care se ocupă de această problemă începând cu mai bine de 40 de ani în urmă. El susţine că bătrâneţea este o boală care poate fi tratată, că viaţa normală a omului trebuie să fie de 100–140 de ani şi poate chiar mai mult”, afirma Ana Aslan, în 1957, atunci director al Institutului de Geriatrie.
Constantin I. Parhon se arăta încrezător în posibilitatea prelungirii vieţii prin frânarea procesului îmbătrânirii, însă considera întinerirea o utopie.
„Pretutindeni în natură transformările complet ireversibile sunt irealizabile. Nu există reversibilitate nici în regenerarea albuminoidelor, nici în evoluţia fiinţelor vii”, nota acesta.
Pacienții neobișnuiți ai institutului
La Institutul de Geriatrie condus de cei doi în anii ’50 au ajuns numeroase personaje ieșite din comun, iar alții erau vizitați de oamenii de știință acasă.
„Şi la noi a trăit până acum doi ani un bătrân în vârstă de 147 de ani. Faptul acesta ne-a fost relatat de dr. Ana Aslan, o experimentatoare neobosită în domeniul ştiinţei longevităţii. Este vorba de un bătrân din comuna Osoi, de prin părţile Clujului, cunoscut în satul lui cu numele de moş Maftei. Profesoara Aslan a aflat de el şi l-a vizitat în căsuţa lui din Ardeal. Era înalt, încă în vigoare, drept ca un stâlp”, informa presa vremii în 1955.
La Institutul de Geriatrie a ajuns și Iancu, un român care trăia solitar într-o grotă de la marginea satului Săcămaș, din Hunedoara.
„Fiindcă era un om singuratic şi de o vârstă necunoscută, Iancu fusese dat în atenţia Ministerului de Interne. Aflând că aici trăieşte un om ciudat şi semisălbatic, autorităţile l-au trimis la Institutul Parhon din Bucureşti, pentru studii de geriatrie. Cei de la institut i-au analizat părul şi i-au evaluat vârsta la circa 140 de ani”, relata profesorul Ioachim Lazăr.
În anii ’60, România avea aproximativ 400 de centenari, arăta un studiu al Institutului de Geriatrie din Bucureşti, efectuat sub conducerea dr. Ana Aslan. Nu doar pacienții cu vârste înaintate au făcut celebru Institutul de Geriatrie din București, ci mai ales realizările științifice ale celor doi savanți.
Medicul Ana Aslan (1897–1988) se regăsește printre cei mai apreciați oameni de știință români ai secolului XX, fiind cea care a dezvoltat tratamentele Gerovital H3 și Aslavital, destinate încetinirii proceselor de îmbătrânire.
La fel ca și Constantin I. Parhon, Ana Aslan a fost membru al Academiei Române și s-a bucurat de recunoaștere internațională pentru contribuțiile sale în gerontologie. În 1982 a primit unul dintre cele mai prestigioase premii acordate de Organizația Mondială a Sănătății, Premiul „Leon Bernard”. Tratamentele sale au fost testate pe mii de pacienți, mulți dintre ei internați ai institutului condus de Ana Aslan.
„Se fac, de pildă, tratamente cu vitamine şi hormoni, sau cu novocaină (preparată într-o concentraţie specială şi cu o anumită aciditate), denumită preparatul H3. Novocaina, în această formă, a dat profesorului Parhon şi colectivului de medici cele mai bune rezultate”, informa ziarul Steagul Roșu, în 1955.
Pacienții revitalizați de Ana Aslan
Mulți dintre cei internați în anii '50 la institutul condus de Ana Aslan aveau vârste considerabile, dar se simțeau în putere.
„Iat-o pe bătrâna Caterina Mântuleasa. Are 114 ani şi a fost adusă aici acum şase luni. Îşi aminteşte că avea 40 de ani când s-a căsătorit a doua oară. Acţiunea exercitată de tratamentul cu H3, la care a fost supusă, are urmări vizibile. Tovarăşa Aslan îi resfiră părul, care în ziua internării era complet argintat. — Vedeţi rezultatul? Acum părul de la rădăcină începe să se înnegrească, iar starea organismului este îmbunătăţită. Dar acestea sunt primele rezultate. Rămâne de văzut ce semne noi vor apărea în viitor”, informa presa vremii.
Alți vârstnici, trecuți de un secol, se arătau optimiști față de tratamentele administrate, unii făcând demonstrații de gimnastică vizitatorilor.
„Bătrânul Morgacian Parsel are 108 ani. E subţirel şi drept. La prima vedere ai impresia că ai de-a face cu un bătrânel slăbuţ şi sprinten. A fost hamal în portul Constanţa până acum 10 ani şi ar vrea să mai trăiască mult şi chiar să muncească. De aceea a venit aici după ce a auzit de descoperirile profesorului Parhon”, nota presa, în 1955.
Doi ani mai târziu, fostul hamal continua să fie pacient al institutului. Un fost profesor de matematică, ajuns la vârsta de 95 de ani, susținea că începuseră să îi crească fire de păr pe luciul cheliei. Altul mărturisea că se înrudește cu Avram Iancu. Unii vârstnici își petreceau timpul în biblioteca institutului, iar alții se ocupau cu confecționarea de îmbrăcăminte și jucării pentru copii, pentru a-și umple timpul.
Veteranii anilor '50
Vasile Rujoi, un pădurar din satul Grădiștea de Munte, era faimos pentru vitalitatea sa, la vârsta de 107 ani în 1955. În anii ’50, el putea fi văzut muncind în jurul cabanei forestiere din cetatea dacică Sarmizegetusa Regia.
„Mulţi dintre studenţii veniţi de la Bucureşti să vadă ruinele cetăţii lui Decebal au cunoscut un pădurar ce locuieşte lângă dealul Grădiştei. E bătrân, a ieşit la pensie de mult. Acum are 107 ani bătuţi pe muche”, arăta A. Păduraru, într-un reportaj din 1955, publicat în Scînteia Tineretului.
Bătrânul Rujoi avea dinți albi, pe care și-i afișa zâmbind mereu, și era de o sănătate extraordinară. Avusese trei soții, iar cu ultima dintre ele se căsătorise la 92 de ani. Fiul său era și el pensionar.
„Dar ceea ce e mai interesant la omul acesta, care a trăit un secol prin pădure, este că în momentul de faţă vorbeşte bine, aude bine şi munceşte! Da, munceşte! Eu l-am găsit cărând gunoiul din grajd”, arăta autorul reportajului.
În anii ’60, un cioban din Oltenia atrăgea atenția prin vârsta sa. Ilie Stamate locuia în localitatea Firizu (comuna Ilovăț, județul Mehedinți) și s-ar fi născut în jurul anului 1840.
În ultimii săi ani de viață, Ilie Stamate locuia într-o căsuță de la poalele munților, pe malul pârâului Coșuța, și își primea oaspeții tot mai numeroși și mai curioși de starea lui. Vârsta reală a ciobanului nu era cunoscută cu precizie, însă localnicii, oamenii de știință și presa vremii îi atribuiau cel puțin 120 de ani. Fiicele sale aveau peste 70 de ani, iar bărbatul își amintea că în timpul Războiului de Independență din 1877 avea vreo 45 de ani, relata Scînteia.
„Ilie Stamate din comuna Ilovăţ, satul Firizu, în vârstă de 135 de ani, a încetat din viaţă. Până în ultima vreme, acest ţăran mehedinţean şi-a păstrat în mare parte vioiciunea şi luciditatea sa”, informa Scînteia, în 1968.
Bătrânii satului își aminteau, decenii mai târziu, că Ilie se hrănea cu dragavei și lobodă și mai puțin cu carne și că ar fi muncit toată viața.
Se încarcă comentariile...
