Aţi făcut facultatea de psihologie în timpul comunismului, înainte ca această specializare să fie desfiinţată… 
 
Într-adevăr, dar, din păcate, psihologia făcută în şcoală nu mi-a spus nimic. Gîndiţi-vă că învăţam doar după manuale traduse din ruseşte… Deşi am avut psihologi de seamă, Nicolae Vaschide, Ştefănescu-Goangă, Vasile Pavelcu sau Nicolae Mărgineanu, nu numai că nu învăţam după cărţile pe care aceştia le-au scris, dar nici măcar numele lor nu era amintit. În schimb, trebuia să învăţăm despre conştiinţă socială, despre omul nou şi despre alte asemenea subiecte propagandistice, iar profesorii, în mare parte, erau slab pregătiţi şi, poate tocmai de aceea, erau şi foarte severi. Cu toate acestea am avut imensul noroc să-l cunosc şi să-l am profesor în facultate pe Gheorghe Zapan, un om absolut extraordinar, cu o carieră fabuloasă. Studiase în Germania, unde i-a avut ca profesori, printre alţii, pe Albert Einstein sau Wolfgang Köhler, cu care a studiat psihologia experimentală. A fost numit doctor în ştiinţe şi filozofie la Universitatea din Berlin şi era membru al Academiei de Ştiinţe din New York. Şi totuşi, în 1952, a fost retrogradat din funcţia de conferenţiar la cea de laborant. Se spune că, la un moment dat, a venit în România un mare psiholog din URSS. A aflat de Zapan şi, întrebîndu-i pe mai-marii universităţii de ce e doar laborant, tovarăşii au răspuns că nu dă bine să-l bage mai în faţă, tocmai din cauza carierei sale de tip „burghez“. Atunci rusul le-ar fi spus franc: „Dacă voi nu-l vreţi, îl luăm noi“. Aşa s-a întîmplat ca în 1955 să fie repus în drepturi, devenind conferenţiar al secţiei de Psihologie a muncii din cadrul Institutului de Psihologie al Academiei. 
 
În 1977 s-a decis desfiinţarea acestei secţii. De ce s-a dorit acest lucru? 
 
Din aceleaşi motive pentru care se luau şi alte decizii la fel de aberante, despre a căror lipsă de logică nu mai are sens să discutăm. Vă voi povesti însă o legendă, care circula pe atunci în grupul nostru de psihologi. Se spunea că Elena Ceauşescu avea o nepoată, Nadia Bărbulescu, studentă la Psihologie. Aflată într-o vizită, a întrebat-o pe nepoată ce anume studiază ei la şcoală, iar nepoata i-a răspuns că învaţă… despre vise. Cînd a auzit că la psihologie se predă „visul“, Elena Ceauşescu a căpătat brusc o aversiune faţă de acest domeniu şi a decis să desfiinţeze secţia. Bineînţeles, nu se ştie dacă povestea e sau nu adevărată, însă un lucru e cert: psihologia era văzută ca o disciplină ocultă. 
 
Să înţeleg că nu se putea face carieră ca psiholog…
 
Nu, aşa ceva era exclus. În ceea ce mă priveşte, avînd origine nesănătoasă (părinţii mei erau profesori!), nefiind membru de partid şi, în plus, fiind şi divorţată, nu puteam să mă duc nici pînă în Bulgaria să particip la o conferinţă. Ţin minte că, odată, s-a ţinut în Polonia un simpozion despre relaţiile interpersonale – ceea ce era exact domeniul meu de cercetare –, unde erai invitat doar dacă aveai o legătură reală cu tema simpozionului. Imediat au găsit pe altcineva să mă înlocuiască, un coleg care, deşi nu avea tangenţă cu subiectul, era membru de partid. 
 
În 1990 s-au reînfiinţat facultatea şi institutul. S-au putut recupera anii pierduţi? 
 
Cred că integrarea europeană a ţărilor estice şi alinierea lor la nivelul disciplinelor ştiinţifice e foarte dificilă, pentru că sînt multe de recuperat şi ai nevoie de specialişti. Într-adevăr, după Revoluţie a existat în România un mare interes pentru psihologie. Toată lumea vorbea „chestiuni de psihologie“, se folosea foarte mult cuvîntul, fără a se înţelege întru totul conceptul. Neavînd însă resurse umane care să susţină acest interes, demarajul a fost unul extrem de greoi, mai ales că la bază stătea, de fapt, o modă. În prezent nu cred că Bucureştiul are soliditatea şi seriozitatea necesare, în schimb la Cluj putem vorbi despre un adevărat nucleu de profesionalism, format, în mare, de profesorul doctor Daniel David, care predă şi la Icahn School of Medicine at Mount Sinai şi e şi director de cercetare la Institutul „Albert Ellis“, ambele aflate în New York. Şi la Iaşi, a fost profesorul emerit al Universităţii „Al.I. Cuza“, Adrian Neculau, iniţiatorul şcolii de psihologie socială. Însă, cu aceste mici diferenţe, psihologia la noi e provincială, fără articulaţii la progresele şi dezbaterile din comunitatea ştiinţifică din străinătate. 
 
Vorbind despre modă, aud din ce în ce mai des vorbindu-se despre meseria de coach. 
 
Toată lumea se face azi coach, dar puţini au studiat psihologia. Coach nu poţi fi dacă n-ai o bază reală. Partea interesantă la psihologie e că poate fi percepută ca o ştiinţă perversă. Îţi oferă posibilitatea să-ţi dai cu părerea la nivel mediocru şi submediocru în orice domeniu. Dacă eşti specialist în betoane, nu poţi vorbi decît despre beton, restul cade în mahalaua diurnă. Dar ca psiholog, se pare că te poţi da măreţ în orice zonă. Numai un psiholog avizat îşi dă seama în ce hal de incult profesional eşti. În plus, azi, în România, se fac psihologi pe bandă.