Hermeneutica nimicului

În Săptămâna Patimilor, în vremea COVID-ului, politicianul şi biblioteca. În plină pandemie, noi, aleşii neamului, deodată ne-am carantinat în bibliotecile de ocazie, mai convinşi că sunt un bun refugiu de comunicare, decât cunoaşterea, îndârjirea şi dragostea lui Theon şi a fiicei sale, Hypatia, pentru biblioteca din Alexandria.

Miercurea trecută mi-am pregătit şi eu biblioteca, cadrul, cărţile din spate, cele mai multe necitite. Nu m-a oprit bunul simţ sau vreo jenă lăuntrică, ci auritul steluţelor de măr şi păr, de primăvară, astmul alergic.

Iată cum florile, natura, înving un virus aproape perfect, puterea, puterea înţeleasă, interpretată şi comunicată de politician.

În Săptămâna Mare, o umbră publică a unui fost mare politician de stânga, dovedit plagiator, vorbea naţiunii cu o bibliotecă în spate. Tot în aceeaşi zi, o colegă, senator de dreapta, care în timpul audierii ambasadorului Radu Ioanid, din februarie, muşca cu poftă adamică dintr-un măr, într-un colţ de sală, în spatele presei dar în văzul tuturor, liniştea românii că virusul trece şi guvernul ne îngrijeşte.

Tot în aceeaşi zi, mi-am amintit de ce îmi povestea un jurnalist din Bucureşti, cum un secretar general de partid l-a primit pentru un interviu în biblioteca moştenită de la tatăl său, bibliotecă înzestrată cu cărţi din secolele XVIII-XIX-XX, cu o tavă plină cu mici proaspeţi şi fierbinţi, acompaniaţi de un muştar de masă.

Vă daţi seama, în Săptămâna Patimilor, ce au putut înţelege cetăţenii care au alungat cu pietre poliţia în cartierul Micro 7, din Hunedoara, din  ce am încercat, noi politicienii, să interpretăm, să tălmăcim şi să transmitem statul acasă. Nimic.

Ce autoritate morală a reprezent imaginea politicianului intelectual care linişteşte ţara din bibliotecă? Cea a arsurii de pe micii serviţi în bibliotecă.

COVID-ul îşi va găsi sfârşitul tot pe ghilotină, ştiinţa fiindu-i călăul, criza economică aşijderea, prin producţie şi investiţii masive în infrastructură, în occident mai repede, în estul sălbatic mai pe urmă, însă criza educaţională, în România, este una cronică.

În ţara de astăzi, a micilor serviţi în bibliotecă, toată această fanfaronadă televizată, pseudo-intelectuală, în lipsa educaţiei ca sistem şi performanţă, este doar o hermeneutică a nimicului. Corul albinelor lui aprilie produce viaţa, zgomotul nostru? 

În ţara de ieri, în doar patru ani, între 1897-1901, în Vechiul Regat au fost ridicate 2.343 de şcoli, în trei dintre aceşti patru ani, ministru al educaţiei fiind matematicianul Spiru Haret. Educaţia, înainte şi după Marea Unire primea minim 10% din buget pe timp de pace, nu cum se bălteşte în vremea COVID-ului, în 3-4%, cu un utopic 6%!

Brătienii, Dimitrie Sturza, conservatorii Lascăr Catargiu, Titu Maiorescu sau Petre Carp aveau cărţile citite, nu doar colecţionate. Elita politică în ţara de ieri nu mima intelectualitatea şi considera că educaţia este esenţială, drept consecinţă, miniştrii Educaţiei erau personalităţi de prim-rang.

Aşa s-a ridicat ţara ieri şi doar aşa se poate revigora mâine.

Spiru Haret nu a avut nicio apariţie publică, fotografiată, în faţa unei biblioteci.