Îmbulzeala de la deschiderea unui magazin vestimentar n-are legătură cu meleurile pentru alimente mai ieftine. Sunt două canale diferite ale isteriei achizitive. Două forme de testare a apetenţei pentru lupta corp la corp şi pentru darea de buznă. Două modalităţi de revalorificare a cozii, una dintre cele mai rezistente vietăţi mitologice sub comunism (atât de rezistentă, încât cu doi ani în urmă prozatorul Dragoş Voicu a scris chiar un roman cu titlul „Coada"). Şi totodată două expresii ale traiului ciupitativ care, să fim sinceri, nu înfloreşte doar în România.

De aici încolo, planurile se despart, chiar dacă nu definitiv. H&M pare genul de paradis la care trebuie să ajungi printr-o experienţă infernală. El nu se înscrie însă în logica subzistenţei care-i însufleţeşte pe asediatorii rafturilor cu zahăr şi ulei promoţional. H&M e tentant în primul rând pentru oamenii cotropiţi de obsesia inaugurării. Lucrul care-i face pe aceşti oameni să-şi piardă ore din viaţă în faţa unor uşi nu e sărăcia, nici nevoia, ci dorinţa de a-şi îmbunătăţi palmaresul. Cine se află în prima sută de vizitatori şi prinde voucherul de optzeci de lei se poate lăuda apoi în faţa prietenilor - la  telefonul mobil, prin sms sau prin viu grai, la o cafea într-o zonă şic. „Ia uitaţi, am primit şi-o insignă." Pătrunderea în magazin devine subiect de epopee, iar povestitorul-personaj are grijă să se plaseze într-o lumină favorabilă. Cu un strop de talent narativ şi de gradare a acţiunii, cumpărarea produsului cu discount ajunge să întreacă în vitejie faptele din „Chanson de Roland". Magazinul Unirea surclasează trecătoarea de la Roncevaux ca decor simbolic al curajului.

Să ne mirăm? Să vituperăm indignaţi? Nu e cazul. Programele de ştiri, cu nasul lor infailibil în materie de degradare umană, aduc imagini din ţări care stau mult mai bine decât România şi unde triatlonul de prăvălie (atletism, lupte şi rugby) e totuşi la mare preţ. Inaugurările unor magazine din Anglia, Australia şi Hong Kong produc spectacole pe lângă care viermuiala din Bucureşti păleşte jenată. Statul la coadă se transformă în mondenitate, în element de recuzită socială. A pierde două ore până ajungi la casierie e fun, e cool, e „marfă". Coada dezvoltă, la fel ca în romanul lui Voicu, pretenţii de agoră. Diferă doar calitatea subiectelor discutate - mai bine zis, lipsa lor de calitate. Expectativa din faţa unui magazin de haine nu produce dezbateri despre cărţile lui Stephen Hawking, microbiologie sau literatura cosmogonică. La ordinea zilei sunt frivolităţile, realităţile cancaniere, experienţele de rigolă. Polisemantismul cuvintelor „boarfă" şi „zdreanţă" îmboboceşte voluptuos, prilejuind calambururi hiperexigenţilor care trec pe lângă lumea adunată la uşi şi clatină dojenitor din cap.

E un meci în care toată lumea câştigă. Victorioşii care au prins reducerea de preţ simt plăcerea profitului (timpul consumat la coadă nu li se pare o pierdere). Conducerea magazinului îşi freacă mâinile, îi mulţumeşte Celui de Sus şi-l roagă să nu schimbe în niciun fel plămada omenească. Cei care nu s-au găsit în prima sută de cumpărători duc acasă, pe lângă obiectul cumpărat la preţ întreg, mândria de-a fi luat parte la încă o tăiere de moţ comercial. Au fost la primul KFC, ba chiar şi la primul McDonald's, s-au aflat în maelstromul uman de la Zara şi în general au semnat de prezenţă la toate evenimentele de PR de care au aflat în timp util. Au ce povesti generaţiilor din urmă. Când copiii îi vor întreba cine-au fost Roland şi Olivier sau ce-a făcut Charlemagne, ei le vor zâmbi cu afecţiune tutelară, îi vor trage aproape şi se vor pune pe depănat. „Lăsaţi-i pe caraghioşii ăia. Mai bine să vă spun ce geacă mi-am tras de la H&M."