Românii sunt vrednici fabricanţi de ipoteze. Există în noi un anume fast al scenaritei, o somptuozitate a urzelii care ne face greu de egalat. Când viaţa e plată sau neconvenabilă, îi inventăm o concurentă virtuală. Altfel spus, ne lăsăm în seama propriei fantezii, plutim pe aripile ei. Cât câştigăm dintr-un asemenea meşteşug?

Nu e foarte clar. Unii îşi testează puterile creatoare, alţii scapă de realitatea de zi cu zi pentru a se ascunde în faldurile poveştilor. Cu mult înainte de anii aceştia şi de isteria „second life", în care îţi delegi rosturile unei alte dimensiuni, copiii brodau presupuneri în joacă. Căci nu doar armatorul putred de bogat sau magnatul cu păduri de sonde e tentat să se joace de-a Dumnezeu. Ispita de-a recompune lumea cu ajutorul minţii încolţeşte la fel de îndrăzneţ şi în mintea ţâncilor.

Aşa a apărut jocul fără de care nicio promoţie de elevi nu se poate considera împlinită. Vi-l amintiţi? Se numea „Cum ar fi dac-ar fi" şi era o lungă înşiruire de scenarii şi prezumţii. Fiecare participant cotiza la fondul general de virtualităţi. „Cum ar fi dac-ar fi" însemna dreptul de-a opta pentru fictiv, pentru o lume pe care puteai să ţi-o amenajezi fără sugestii şi ingerinţe.

Pesemne că jocul a prins, din moment ce, la maturitate, românii - şi probabil nu numai ei - au căzut în mrejele unui sport care pleacă tot de la punerea sub semnul întrebării: fuga de realitate. Aşa au apărut concursurile de presupuneri pe diverse teme, aşa am ajuns să ne întrebăm şi azi, la fel de inutil ca acum treizeci şi nouă de ani, cum ar fi arătat România la CM din Mexic cu Dobrin în formaţie.

Între timp, jocul s-a rafinat, iar „Cum ar fi dac-ar fi" s-a transformat în „Ce-ar fi dacă?". Eroul predilect al acestor jonglerii mentale a fost, ani la rând, Nicolae Ceauşescu, reperat după 1989 ba în Irak, ba în Cuba, ba în alte locuri unde dictatorii se simt bine şi sfârşesc prost.

De altminteri, mulţi conducători au devenit personaje de literatură contrafactuală. La acest capitol, Adolf Hitler se numără printre favoriţii autorilor care rescriu istoria şi-o reaşază pe temelia nisipoasă a ipotezelor.

„Making History" de Stephen Fry e un exemplu, dar nu cel mai puternic. Mult mai bogat în sensuri e „Procesul de la San Cristóbal" de George Steiner (Editura Humanitas, traducere excelentă de Ovidiu Solonar), un roman pe care Anthony Burgess îl consideră „năucitor" şi care prezintă aventurile unui grup de vânători de nazişti plecaţi în jungla amazoniană pentru a-l scoate de acolo pe Hitler şi pentru a înfăptui un act de justiţie amânat timp de câteva decenii.

Dincolo de talentul de povestitor al lui Steiner, văzut de mulţi drept un nou Erasmus, dincolo de textura şi culoarea frazelor, dincolo de trimiterile culturale care abundă, ceea ce atrage la „Procesul de la San Cristóbal" e felul cum sunt repuse în discuţie lucruri asupra cărora nu se pot pronunţa verdicte: adevărata graniţă dintre bine şi rău, dialectica puterii, capacitatea unora dintre călăi de a-şi transforma victimele în complici, vinovăţia şi resorturile ei nevăzute. Din clocotul acestui roman care vrăjeşte şi pune pe gânduri se ridică la un moment dat, calmă ca un lujer ocolit de vânt, afirmaţia unui iubitor de muzică: „Simţul măsurii reprezintă aristocraţia ultimă a omului".

Cuvinte pe cât de frumoase, pe atât de dispreţuite. De detractorii lui Steiner, care l-au acuzat că încearcă reabilitarea lui Hitler (lucru ilogic şi neadevărat), dar mai ales de trăitorii de azi, reduşi la simţurile din manualul de anatomie.