Cositorii golani

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Când eram copil şi tânăr încă, Golanii, cum le ziceau Vaideenii, ţărani olteni din jurul insulei de ardeleni cu numele celebru de Vaideeni, Golanii veneau la cosit la Vaideeni, la ciobani, cum veneau, altfel, la toate muncile câmpului: săpat, copăit, plivit grădinile de zarzavat, strânsul şi clăditului fânului după coasă, tăiatul lemnelor cu securea şi cu joagărul pentru iarnă…

Golanii erau, nu-i aşa, ţărani săraci din satele Olteniei vâlcene de sub munte, Slătioara, Recea, Mariţa, Cerna, Fometeşti, chiar şi Milostea până la Polovragi, altă insulă bogată de ardeleni ciobani cu oile pe vârfurile munţilor Căpăţânii.

Atunci am înţeles, când eram tânăr, ce înseamnă Golanii, citindu-l pe Liviu Rebreanu.

În 1988, mi se pare, de Învârtita Dorului, am fost şi eu declarat Cetăţean de Onoare al Vaideenilor şi, la serbare, am mulţumit în aplauzele publicului de ungureni, zicând că sunt mândru că sunt primul Golan - cetăţean de onoare al Vaideenilor.

Aşadar, ca să mă întorc la Amintiri, când eram copil şi încă tânăr, Golanii din Slătioara mea veneau la cosit la Vaideeni, din ajunul Sfântului Ilie, când începea cositul la noi şi se înşirau rezemaţi de zidurile înalte de peste doi metri de piatră de râu din faţa primăriei, cu coasele pe umeri, în cămăşile lor albe descheiate la guler şi mânecile suflecate, din viul nopţii de la 4 dimineaţa şi aşteptau să vină ungurenii şi să-i tocmească la cositul grădinilor, cum zic ei geografiei porţionate în proprietăţi de unu, două şi trei pogoane de pământ de fâneaţă, pentru iernile năprasnice, aşa cum le vedeam noi copiii.

Şi veneau ungurenii şi se opreau în faţa şirului de cositori şi-i măsurau cu ochii pe fiecare în parte, şi unii puneau şi palma şi-o strângeau pe mâinile cositorilor, pe muşchii lor, să vadă cât sunt ei de tari şi astfel de puternici ca să tragă cu coasa în fânul des şi gros şi cu paiul tare, o zi întreagă cu numai două conace pentru prânzul ăl mic şi masa de după-amiază.

Atunci am înţeles ce înseamnă masa de după-amiază, care se petrece pe la 2 sau 3 ale zilei, după care te laşi în voia somnului, care te odihneşte şi te ajută să rupi ziua în două şi după miezul zilei să iei lucrul de la început.

Povestea asta cu cositorii şi povestea cu săpătorii pământului, la fel, mi-au rămas întipărite în minte şi mi s-au împrospătat târziu, când am citit poveştile lui Caldwell despre sudul american din volumul „Povestiri despre albi şi negri“.

Mai de curând, o rudă foarte apropiată mi s-a destăinuit, dar cu bucurie şi cu întristare în acelaşi timp, că fiul ei era gata-gata să se însoare cu o sudistă şi se gândea sigur la o locuitoare dintr-un sat din Doljul oltenesc. Ruda apropiată era, la rândul ei ardeleancă din Satu Mare, măritată cu vărul meu bun din Slătioara.

-Măi, zic eu, voi şi acum ne ziceţi sudişti?!

-Da, răspunde olteanca prin măritiş şi râde cu un râs ca o scuză.

Adevărul este că meticuloasa viaţă şi hărnicie ardelenească se află şi la temelia satelor ardeleneşti din inima Olteniei de sub munte cum sunt Vaideenii şi Băbenii şi Polovragii şi Novacii – ciobanii crescători de oi cu gospodării puternice, vegheate şi păzite de garduri de ulucă înaltă şi de piatră, înconjurate de grădini pline de orătănii, cum le zicem noi, oltenii, şi încă ne mirăm cât de multe şi variate sunt acestea, care nu-i „împiedică“ să crească şi oile.

Iată, o civilizaţie rurală tipic ardelenească, trebuie să recunoaştem, o civilizaţie modernă care performează bine, se ştie, în zonele Marginimii de la Sibiu, de la Bistriţa Năsăud, din Maramureş şi, mai ales, mai ales, din Bucovina.

Sunt sate în Moldova de Nord pe care civilizaţia lor ţărănească le desparte cu un singur gard de civilizaţia vecină din Bucovina.

Sunt realităţi peste care nu se poate trece şi repet ce spuneam într-unul din recentele mele bloguri dedicate sărbătorii „Învârtitei Dorului“ din Vaideeni, când, în 1989, înainte de „Revoluţie“, au fost declaraţi un număr de oieri milionari şi cu mândrie!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite