Am scris atunci un articol la care, trei ani mai târziu, după ce căpitanul naţionalei şi-a aruncat casca în cupa adevăraţilor campioni, cu gestul eliberator al omului născut din nou la treizeci de ani, nu am nimic de adăugat. Rămâne la fel. Chivu e cel mai bun jucător român al ultimului - obsedantului, de ce nu ? - deceniu: „21 de grame" e un film care arătă cât cântăreşte sufletul unui om. În povestea asta tulburatoare ca prăbuşirile lui Raskolnikov, o femeie îşi pierde în câteva secunde soţul şi cele două fiice, sfârtecaţi de o camionetă la un colţ de stradă. În buza morgii, femeia, cu chipul descompus de furie si deznădejde, spune o propozitie pe care, oricat am repeta-o, tot prost o s-o interpretăm. „Când a murit mama, mă uitam la tine şi nu înţelegeam cum poţi să mai trăieşti".

I-o spunea tatălui său, care îşi înfipsese degetele în umerii ei, ca o pisică ghearele într-un ghem. Când avea şaptesprezece ani, Cristi Chivu şi-a pierdut tatăl. Tot atunci, echipa sa, CSM Resita, juca un meci oarecare în campionat. (...) Nu întelegeam cum poate. N-am înţeles niciodată. Atunci, Cristi a facut un meci mare, a marcat şi, după o expresie tocită şi stupidă din fotbalul românesc, a arătat caracter. (...) Dacă sufletul lui Chivu se va topi în sufletul lui Real va fi pentru că a crezut în visul său, chiar şi în ziua în care noi, oamenii de rând, am fi rămas prăbuşiţi sub deznădejde şi furie".