Chivu

În vara lui 2007, ca şi acum, Cristi Chivu era curtat de Real Madrid.

Am scris atunci un articol la care, trei ani mai târziu, după ce căpitanul naţionalei şi-a aruncat casca în cupa adevăraţilor campioni, cu gestul eliberator al omului născut din nou la treizeci de ani, nu am nimic de adăugat. Rămâne la fel. Chivu e cel mai bun jucător român al ultimului - obsedantului, de ce nu ? - deceniu: „21 de grame" e un film care arătă cât cântăreşte sufletul unui om. În povestea asta tulburatoare ca prăbuşirile lui Raskolnikov, o femeie îşi pierde în câteva secunde soţul şi cele două fiice, sfârtecaţi de o camionetă la un colţ de stradă. În buza morgii, femeia, cu chipul descompus de furie si deznădejde, spune o propozitie pe care, oricat am repeta-o, tot prost o s-o interpretăm. „Când a murit mama, mă uitam la tine şi nu înţelegeam cum poţi să mai trăieşti".

I-o spunea tatălui său, care îşi înfipsese degetele în umerii ei, ca o pisică ghearele într-un ghem. Când avea şaptesprezece ani, Cristi Chivu şi-a pierdut tatăl. Tot atunci, echipa sa, CSM Resita, juca un meci oarecare în campionat. (...) Nu întelegeam cum poate. N-am înţeles niciodată. Atunci, Cristi a facut un meci mare, a marcat şi, după o expresie tocită şi stupidă din fotbalul românesc, a arătat caracter. (...) Dacă sufletul lui Chivu se va topi în sufletul lui Real va fi pentru că a crezut în visul său, chiar şi în ziua în care noi, oamenii de rând, am fi rămas prăbuşiţi sub deznădejde şi furie".