nu mai putea trece nimeni pe uliţă, făcuse obor din mesele lungi la care se înghesuiau 50-60 de „oameni şi muieri“ cum „deosibeau“ ei bărbaţii de femeile măritate.

În acel Sfânt Dumitru, în capul mesei pusese pe două capre de lemn un leagăn de la căruţa cu cai a lui Vasile Cocioabă, leagăn de două locuri, din care se mânau caii şi leagănul era al doilea de la singura căruţă din vatra Cociobilor, împrumutat de Dumitru Lucean, veteranul aşezat singur în capul mesei, anume la acest praznic în care, într-o noapte, chiar dinaintea Sfântului, ninsese poienile mici de la poalele Măgurii unde se ţinea praznicul, ninsese cu brânduşe galbene şi liliachii să le fi semănat vreo muiere cum semănau ele boabele de grău la începutul toamnei şi aşa răsăriseră dese, cum răsar colţii grâului după prima ploaie de toamnă la Slătioara când încep să cadă – ”fiincă” nu le mai ţin codiţele – nucile, însă brânduşile, mai ales cele liliachii, dând spre alb, păreau fulgi de zăpadă şi-n răsăritul soarelui la o suliţă deasupra pământului, brânduşele liliachii nu se mai vedeau de brânduşile „galbene“.

Şi masa praznicului lui Dumitru Lucean, veteranul, înghesuită de toate neamurile din capătul dinspre Hurezi al Potreşilor până la sfârşitul Cociobilor era toată o hărmălaie de glasuri „dintre care“ – cum ziceau ei şi mai zic şi azi -, se ridicau ascuţite strigătele copiilor şi ale babelor „fiincă“ nu se aduseseră la masă nici piftia de cocoş rece ca gheaţa cu sarmalele fierbinţi ca focul, nici ciorba acră, nici ciorba dulce, nici ţoiurile pentru ţuica proaspătă de prune de la gura cazanului care şi el mai fumega, tot în mijlocul drumului în capătul dinspre Cociobi, în dreapta lui Dumitru Lucean şi, astfel, deasupra întregului praznic plutea un abur subţire aromitor şi adormitor.

Nici masa nu putea să înceapă fără finii veteranului văduv, care urmau să deschidă astfel toamna darurilor aduse de fini naşilor în toată Oltenia de sub munte chiar de ziua Sfântului Dumitru. Şi ploconul – cum i se zicea darului - la fiecare an de la naşterea primului copil într-o familie şi în fiecare an, cât dureză viaţa copiilor năşiţi.

În fiecare toamnă, ploconul, zic, era alcătuit din cel puţin şase curcani albi, trei de o parte, trei de alta, legaţi de picioare cu capul în jos de loitra carului şi 10 pâini albe într-o traistă de Vaideeni ţesută în război în carouri roşu şi negru şi o damigeană de 10 litri cu dop de cocean plină cu ţuică proaspătă şi, la fel, o damigeană de 10 litri de vin din strugurii care înconjurau streşinile şi cerdacurile caselor.

Aşa se aştepta şi acum sosirea finilor cu ploconul şi aceştia veniseră şi ei la timp, numai că nerăbdarea mesenilor nu mai putea fi stăpânită şi cineva – de obicei Ion ăl Mare -, care n-avea mai puţin de doi metri, se ridicase în picioare să înceapă urarea, în mâna dreaptă ţinând ameninţător o lingură de lemn care prinsese ca un făcut în căuşul palmei prima rază a soarelui, anunţând clipa prânzului. Atunci, scoborâseră pe drumeagul strâmt din spatele lui Dumitru Lucean finii Vasile Cocioabă şi Florica, oprind caii chiar în spatele naşului care se şi răsucise spre ei, punând mâinile pe frunţile cailor îngheţaţi din trapul lor mărunt de Vasile Cocioabă, ca şi când i-ar fi electrocutat – nu se mai auzeau din tropăitul lor altceva decât clinchetele zurgălăilor de la căpestre şi peste clinchete strigătul lui Vasile Cocioabă:

„-Naşuleee!...“

Şi dacă cineva s-ar fi aflat în spatele căruţei cu faţa spre Dumitru Lucean, veteranul văduv, care la optzeci de ani şi mai bine se ţinea falnic privind lumea cu  cu ochii albaştri pe chipul rumen şi mustăţile ca nişte fuioare albe, ar fi văzut în licărul ochilor care se şi împăiejeniseră de lacrimi, dulceaţa cu care se uita la fina lui, cea mai frumoasă fină din toată Slătioara, la 19 ani, şi aşa în fiecare zi, fie ea şi de lucru, ca o mireasă cu şoarţe roşii ca focul şi ie de marchizet şi vestă de aba neagră cusută cu paiete şi chipul alb ca al Maicii Domnului din icoană şi în braţe cu copilul de un an, ascuns într-un cojocel din piele de oaie, cusut şi acela cu flori de lână roşii şi în cap cu o căciulă înaltă ca aceea a Potecaşilor pictaţi pe peretele alb al Bisericii Vioreştilor.

„-Să trăieşti Naşule!..“ – striga repetat Vasile Cocioabă şi se înţelegea că nimeni, în toamna aceea, la un an de la nuntă, cu copilul botezat de Dumitru Lucean, veteranul văduv, nu putea fi mai mândru ca el.

Era atunci o pace sub cerul Slătioarei când petrecerile se luminau ca-ntr-o poveste ca să rămână legendă şi să ne rupă nouă inima de dor  după amintirea lor...