De multe ori cele două noţiuni sunt puse într-o relaţie de implicaţie: fie libertatea implică adevărul (nu putem cunoaşte adevărul fără a avea libertate, în speţă libertate de gândire, dreptul la liberă informare etc), fie – ca în spusa lui Iisus din Evanghelia după Ioan 8, 32 – adevărul implică libertatea, mai precis eliberarea de sub puterea şi domnia păcatului. Adevărul are deci, în această a doua viziune, un rol eliberator: ne eliberează de păcat, văzut ca o greşeală, deci ca un fals, ca o eroare de factură morală. Aşa cum, în ordine epistemologică, adevărul ne eliberează de falsitate, în ordine morală, adevărul ne eliberează de păcat.

Şi totuşi, la o analiză mai atentă observăm că armonia celor două noţiuni începe să prezinte anumite discordanţe. Observăm că în istoria omenirii, cele două valori nu coexistă într-una şi aceeaşi societate, că atunci când una prevalează, cealaltă intră în declin. Valoarea fundamentală a societăţii democratice occidentale – şi a oricărei democraţii –  este libertatea. Adevărul, cunoaşterea sunt subînţelese ca obiect sau obiectiv al libertăţii de gândire, sunt altfel spus moduri ale libertăţii, forme în care se realizează libertatea. Este important să reţinem acest plan secund în care este aşezat adevărul în societatea liberă. Într-o societate reglată de principiul libertăţii, adevărul are un rol secundar, el este privit ca o formă de realizare a libertăţii (de gândire), ca un mod al acesteia.

Există însă şi societăţi caracterizate de cunoaştere, unde adevărul este valoarea fundamentală? Desigur că există. La limită, sunt societăţile teocratice, societăţile al căror centru îl constituie adevărul religios, dogma, doctrina sacră şi absolut incontestabilă. Spusa lui Iisus nu poate fi înţeleasă decât într-un asemenea cadru teocentric, unde Dumnezeu este sau trebuie să fie centrul întregii existenţe cosmice şi al  vieţii umane. Într-o asemenea perspectivă libertatea este subsumată adevărului – adică lui Dumnezeu văzut ca adevăr absolut. Adevărul ne face liberi fiindcă ne eliberează de greşeală şi de păcat, ne pune pe drumul cel bun.

Constantin Noica făcea o deosbire între eliberare şi libertate. Eliberarea, spune el, te scoate de sub anumite puteri. Libertatea îţi dă, îţi conferă anumite puteri. Adevărul are, în perspectiva teocentrică, ambele semnificaţii ale libertăţii: te scoate de sub puterea păcatului, a greşelii, a Diavolului, dar, în acelaşi timp îţi şi dă, conferă puteri (e.g. charismele).

Mai există însă şi alte tipuri de societate în care adevărul, cunoaşterea este valoarea fundamentală? Pe acelaşi plan cu societăţile teocentrice stau societăţile epistemocentrice: cele dominate de o clasă sau castă de cunoscători imbatabili, infailibili. Modelul unei asemenea societăţi este conturat şi consacrat de Platon în dialogul Republica – unde cetatea ideală ne este înfăţişată ca fiind guvernată de filosof (filosoful-rege sau regele-filosof). Îl întâlnim şi în distopiile ştiinţifico-fantastice unde o clasă de supercunoscători dictează regulile de conduită şi de gândire celorlalţi cetăţeni care sunt aduşi la o stare de supunere şi de sclavie necondiţionată. (Două exemple: romanul Noi de Evgheni Zamiatin şi, evident, 1984 de George Orwell). Îl întâlnim de asemenea în societăţile totalitare (fasciste sau comuniste) în care ştiinţa este pusă pe cel mai înalt piedestal şi este invocată pentru a justifica aproape toate măsurile luate de către stat (de la raţionalizarea hranei – vai, ce infamă folosire a raţiunii! – până la măsuri privitoare la epurările etnice). Conducătorul suprem şi liderii unei societăţi totalitare urmăresc să dobândească un prestigiu epistemic (scriu cărţi, sunt membri ai Academiei, protectori şi îndrumători ai „revoluţiei ştiinţifico-tehnologice”, adepţi ai modernizării cu mijloace ştiinţifice ş.a.m.d.)

Vocaţia totalitară a unei societăţi epistemocentrice a fost criticată de Karl Popper într-o carte celebră, Societatea deschisă şi duşmanii ei, al cărei prim volum îl constituie analiza critică a filosofiei lui Platon. Într-adevăr, spune Popper, filosofia lui Platon este o filosofie totalitarogenă sau totalitarofilă, tocmai pentru că postulează existenţa unui adevăr cognoscibil. Meritul lui Popper este că merge direct la rădăcină şi sesizează contrarietatea dintre cele două noţiuni sau valori: adevărul şi libertatea. Postularea existenţei adevărului şi a capacităţii noastre de a-l cunoaşte este contrară existenţei libertăţii. A crede că o teorie este verificabilă – prin apel la corespondenţa cu starea de lucruri la care se referă – este totuna cu a accepta posibilitatea ca o teorie să fie infailibilă. Or, nici o teorie nu poate fi verificată – pentru că câmpul experienţei este inepuizabil, fie din punct de vedere spaţial, fie din punct de vedere temporal – aşa încât în ştiinţă nu putem avea decât o singură certitudine: certitudinea de a fi greşit. Singurul lucru absolut sigur într-o ştiinţă „democratică” este acela că am greşit, fiind contrazişi de un fapt de experienţă sau de o dezvăluire a unei inconsistenţe a teoriei noastre. Doar această ştiinţă este „rezonabilă” şi democratică, una care vehiculează cunoştinţe provizorii, cu o valabilitate limitată de o probă contrară – oricând posibilă. Aşadar, abordarea epistemocentrică (cea pentru care adevărul există şi poate fi cunoscut) nu este singura posibilă în ştiinţă. Poate fi imaginată, în acord cu Popper, o  ştiinţă „democratică” – o ştiinţă care să împace cunoaşterea cu libertatea.

Există însă şi viziuni teologice „democratice”? Sunt ele posibile? Dacă Dumnezeu există, în ce măsură sunt liber să aleg şi chiar să gândesc (din moment ce totul a fost stabilit odată pentru totdeauna de către mintea divină, în perfecţiunea ei?). Dumnezeu ştie totul şi poate totul. Cum mai pot fi atunci liber? Păcatul originar nu există oare dinainte de a-l comite Adam, aşa cum Hristos există dintotdeauna, înainte de a se naşte efectiv? Nu presupune existenţa lui Dumnezeu un determinism inexorabil? Am putea să-l parafrazăm pe Dostoievski: Dacă Dumnezeu există, atunci totul este interzis / nimic nu este permis (în afara celor „lăsate” de Dumnezeu). Cred că, în ciuda tuturor încercărilor, care mai de care mai subtile, într-adevăr cele două – existenţa unui Dumnezeu omniscient, a unui Dumnezeu-Adevăr – şi libertatea umană sunt ireconciliabile.

Dovadă în acest sens este opera unui interesant filosof şi – i-am spune teolog dacă nu ar fi  fost aproape afurisit de Biserica Ortodoxă Rusă: e vorba de Nikolai Berdiaev care, în Sensul creaţiei, îl vitregeşte pe Dumnezeu de aceste atribute (omnisicienţa şi omnipotenţa, ba chiar perfecţiunea operei sale) pentru a face loc libertăţii umane în ordinea creaţiei divine. Pentru Berdiaev, omul este coautor la actul creaţiei divine, coparticipant, colaborator al ei. Omul ocupă în economia creaţiei dimensiunea „zilei a opta” – cu alte cuvinte el continuă creaţia începută doar, iniţiată numai de către Dumnezeu. Omul este părtaş, colaborator la actul creaţiei divine, este un co-dumnezeu, este o fiinţă teandrică, adică un dumnezeu-om, ca şi Iisus Hristos. Nu mai este nevoie să repet că Berdiaev a fost pe punctul de fi excomunicat din Biserica Ortodoxă Rusă – care mai avea la activ un caz celebru: Lev Tolstoi. Aşadar religia se pare că nu poate fi concepută într-o versiune „democratică” în măsura în care-l concepe pe Dumnezeu ca Adevăr. Dumnezeu conceput ca Adevăr te eliberează doar de propria ta libertate.

Ultimul punct pe care aş vrea să-l ating este în ce măsură putem vorbi despre o filosofie democratică. Este posibilă filosofia într-o manieră democratică? Este posibilă o filosofie în mod esenţial antiplatonică? Care este tipul de filosof opus lui Platon – cel care afirmă că adevărul există şi poate fi cunoscut? La prima vedere am putea spune că este sofistul care afirmă în mod explicit teza contrară – adevărul nu există şi nu poate fi cunoscut; completă, fraza lui Gorgias sună astfel: nimic nu există, dacă există nu poate fi cunoscut, dacă poate fi cunoscut, nu poate fi comunicat. Sau scepticul care afirmă şi el imposibilitatea cunoaşterii. Tot ce putem cunoaşte este că tezele opuse sunt egal demonstrabile, egal îndreptăţite.

Ei bine, nu cred că sofistul sau scepticul reprezintă alternativa la Platon, alternativa la o cunoaştere totalitară, o cunoaştere care aboleşte libertatea umană. În definitiv, cum de atâtea ori s-a sesizat – sofistul şi scepticul suferă şi ei de un anume dogmatism. A afirma imposibilitatea cunoaşterii ţine tot de un mod dogmatic de a gândi şi într-un fel afirmă ceea ce neagă: căci sofistul este sigur totuşi de ceva: că adevărul nu există şi nu poate fi cunoscut. Nu e nevoie să mai spunem că filosofia lui Platon s-a constituit ca reacţie la succesul pe care-l aveau „învăţăturile” sofiştilor, ca încercare de a le combate.

Alternativa la Platon mi se pare a fi, oricât de paradoxal ar suna, Socrate, maestrul său, şi el considerat un fel de sofist şi ridiculizat ca atare de către Aristofan în comedia sa Norii. Într-adevăr, la prima vedere, Socrate pare a îmbrăţişa cu totul „doctrina” sofistă prin acea frază celebră care-i este atribuită: ştiu că nu ştiu nimic. Numai că, spre deosebire de sofişti, ignoranţa afirmată de Socrate este de un tip aparte: este o ignoranţă care produce cunoştinţe, este o  neştiinţă care, bine condusă, poate deriva consecinţe practice. Mărturii despre tehnica sau metoda lui Socrate le întâlnim în amintirile despre Socrate ale lui Xenofon dar şi în dialogurile de tinereţe ale lui Platon, unde avem încă un Socrate mai istoric, mai neplatonizat, şi mai ales în Apologia.

Apologia este un elocvent exemplu pentru felul în care asumarea neştiinţei produce consecinţe practice, mai ales în situaţii limită, aşa cum este un proces nedrept terminat cu o condamnare la moarte, la rândul ei nedreaptă. Nu ştiu dacă există viaţă după moarte, spune Socrate. Să presupunem că există, atunci îmi voi continua felul de a fi care-mi este specific, poate chiar într-o variantă îmbunătăţită. Să presupunem că nu există viaţă de după moarte – atunci din nou, moartea nu are nimic înfricoşător, putând fi asemănată cu un somn fără vise. Deci, concluzia acestui raţionament  este că moartea – în ambele posibilităţi pe care neştiinţa privitoare la ea le deschide în faţa mea – îşi pierde statutul de „cel mai mare rău” (pedeapsa capitală i s-a spus într-o vreme) şi poate fi pusă în rând cu alte tipuri de pedepse (exilul, plata unei amenzi) pentru a putea face astfel, în mod lucid, alegerea cea mai potrivită cu situaţia concretă în care mă aflu. Mai toate raţionamentele socratice se desfăşoară în acest fel, chiar şi în aşa numitele dialoguri aporetice.

Iată deci doar un exemplu, socratic, de filosofie „democratică” – o filosofie care nu recunoaşte existenţa unui adevăr absolut ci doar a posibilităţii de a alege – subliniez a alege – posibilitatea cea mai rezonabilă, cea mai de bun simţ, în urma unei analize atente, raţionale a tuturor faţetelor unei probleme. Libertatea socratică este o libertate a ignoranţei, dar o ignoranţă care produce efecte epistemice, are consecinţe practice.

Trebuie totuşi să amintim că există, în felul ei, şi o teologie a ignoranţei – ilustrată de Dionisie Areopagitul şi de Nicolaus Cusanus prin aşa numita teologie negativă sau apofatică. Principiul ei este: adevărul există pentru că Dumnezeu este adevăr – dar el nu poate fi cunoscut de către mintea umană decât prin transcenderea oricărui mijloc raţional de a concepe ceva. Dumnezeu trebuie să fie înţeles în deplinătatea supraraţionalităţii sale – cu cuvintele lui Dionisie în mintea umană trebuie să domnească întunericul suprastrălucitor al lui Dumnezeu.

***

Textul de faţă este un rezumat al conferinţei susţinute pe 4 decembrie 2020 la Centrul de cultură Piteşti, publicat în numărul curent, din ianuarie, al revistei Argeş..