Sunt bunicii care, în loc să se plimbe în parc, cu nepoţii, într-o după-amiază de duminică, au ales să-i ţină isonul unui infractor. Un „protest“ împotriva democraţiei, a legii şi a bunului-simţ, care ne-a furat imaginea bucolică a bunicilor.

S-a scris deja despre aceşti bunici pe site-uri şi pe bloguri, au fost arătaţi la aproape toate televiziunile de ştiri, acolo unde li s-a văzut violenţa şi mâhnirea. Nu poţi să nu ai sentimente echivoce despre aceşti oameni. Am dat şi noi cu pietre, am scuipat şi noi pe pereţii reţelelor sociale, dar gustul neputinţei rămâne în continuare unul amar. Pentru că bătrâneţea ar trebui să arate altfel pentru ei. Pentru copiii şi nepoţii lor, pentru noi, cei care am rămas fără mâinile calde ale bunicilor. Dar au avut grijă Antenele şi guvernul Ponta să agite minţile tulburi, să le alimenteze cu minciuni care, repetate în fiecare noapte, le-au devenit adevăruri. Totuşi, nici sărăcia, nici sistemul, nici prostia şi nici comunismul nu-i absolvă pe aceşti oameni de vina de a-i urma, în spiritul gregar, pe pastorul Mihai Gâdea sau pe „apostolul“ Mircea Badea.

Alexandru Paleologu spunea că nu e nimic mai frumos pe lume decât să fii bătrân. Şi că există avantaje reale la bătrâneţe, unul dintre ele este să fii bunic. Dar mai ai loc să fii bunicul de poveste când lumea în jurul tău s-a întors cu fundu-n sus? Nu vrem ca oamenii aceşia să fie bunicii noştri, dar ei sunt. Poate nu au fost mereu plini de venin şi de vrajbă, poate n-au ştiut niciodată cum să iubească libertatea sau poate le-a fost teamă că vor rămâne, pe veci, singuri. Şi-atunci s-au aşezat în fotoliile cârpite, cu miros de medicamente, au apăsat butonul ON al telecomenzii şi au mutat pe postul tv care le-a fost mereu aproape. Pentru că a ştiut să-i prindă pe cei mai vulnerabili, mai nesiguri, mai părăsiţi. Nu sunt ei singurii vinovaţi. O să înjuraţi şi o să blestemaţi la fel cum o fac şi ei – până la urmă suntem toţi creaţia unei ţări care a ajuns să te lase fără nădejde.

N-au fost mulţi cei care s-au dus să se plimbe pentru „libertate“, dar cred că sunt mulţi care stau încă ascunşi şi care vor ieşi din scorburi atunci când va fi cazul să pună ştampila pe cel care trebuie, pe cel care le-a fost propovăduit de către maşinăria antenistă. Mi-e teamă mai mult de bătrânii violenţi decât de tinerii agresivi: pentru că un bătrân care-ţi trage un şut un cur este un om care a trăit degeaba. Poate fi declarat nul.

Îmi plac bătrânii, poveştile lor, frunţile zbârcite, zâmbetele ştirbe, dar ochii vii şi joviali. Bătrânii sunt cei care ar trebui să ne ţină de mână pe aleile copilăriei, să ne deschidă primele uşi în viaţă, aşa cum numai ei ştiu, să ne spună poveşti cu poveţe şi să ne ocrotească. Nu să dea cu piciorul, nu să scuipe, nu să mintă, să instige, să urască. Nici frica de Dumnezeu nu-i mai potoleşte.   

Plimbarea asta pentru libertate a mânjit bătrâneţea. Sau poate doar ne-a arătat cum este ea în realitatea României noastre. Mie îmi place senectutea despre care ne povestea filosoful Andrei Pleşu, acum un an, în cetatea de la Alba-Iulia, în cadrul Festivalului „Dilema Veche“. Vă las doar cu câteva citate, dar pentru un pansament pe rănile de după duminică, vă invit să ascultaţi întreaga prelegere „Despre bătrâneţe: întrebări, nelinişti, bucurii“.

„Trebuie să ne obişnuim cu gândul că bătrâneţea e inevitabilă, că din clipa când ne naştem acumulăm procente de bătrâneţe.“

„Când te plictiseşti într-o societate, când un program ţi se pare prea încărcat, poţi să faci pe senilul, poţi să spui prostii, şi imediat eşti scuzat. Poţi să te pătezi pe o cravată, nu se supără nimeni. Capeţi libertăţi pe care nu le aveai“.
(Andrei Pleşu, parafrazându-l pe Alexandru Paleologu

„Bătrâneţea este o eliberare formidabilă în vederea creativităţii. Scapi de dinţi, 32 de dinţi, 32 de duşmani, când ai scăpat de ei, te poţi ocupa liniştit de filosofie. Este o vârstă a creativităţii.”
(Andrei Pleşu, parafrazându-l pe Constantin Noica

Există şi varianta proastă a bătrâneţii. Există oamenii care se lamentează, oamenii care colecţionează defectele, viciile, necazurile, neputinţele bătrâneţii. În Roma Antică exista un slogan care spunea aşa: „Cei de 60 de ani să fie aruncaţi de pe pod”. Acest lucru s-a menţinut în istoria europeană.

„Există şi ideea că bătrâneţea e un fel de boală, de infirmitate, e ceva care trebuie cumva evitat, e un rezultat al existenţei răului, al păcatului originar, spun sfinţii părinţi.(...)”

Se spune că tinereţea este irosită pe tineri, dar nici bătrâneţea nu este preţuită aşa cum ar trebui de bătrâni. Se întâmpla ca într-o zi, într-un autobuz din Bucureşti, amica mea Andreea să găsească ceva amuzant şi să rădă. Nici prea tare, dar nici „pe interior“. Andreea râdea în spatele unui bătrân. Bătrânul s-a întors la ea şi a scuipat-o. Aşa, pur şi simplu, apoi i-a spus, cu scârbă şi salivă pe buze: „Cum îţi permiţi să râzi când eu sunt trist?“