Ne-am instalat măsuţa şi steagul care indica cine suntem la intrarea pe uliţa târgului, lângă o cale ferată dezafectată. Sute de oameni au trecut pe lângă noi, printre sute de oameni ne-am amestecat noi, cu tricourile albe cu scris albastru „fără penali în funcţii publice“. Foarte mulţi oameni s-au oprit să ne întrebe ce dăm, despre ce e vorba, când auzeau treceau mai departe sau începeau să ne aducă contra-argumente - „şi Iohannis e penal, o să semnez pentru el“ sau „nu semnez nimic, cine sunteţi voi să ne spuneţi nouă cum e mai bine, ce vârstă aveţi, ce ştiţi voi despre comunism?“. Alţii, în mod paradoxal, comparativ cu ceilalţi, veneau extrem de hotărâţi, ştiind deja despre ce este vorba şi înjurând, semnau cu foc şi obidă. Am constatat, cu ocazia asta, cât de puţini români îşi cunosc datele personale din cărţile de identitate. Habar nu au.

Contrastul dintre atitudinea unor teleormăneni, aflaţi la cele două extreme - vehement pentru sau împotriva campaniei Fără Penali - m-a determinat să caut să înţeleg motivaţiile, felul în care oamenii gândesc aici, de unde şi cum îşi iau informaţiile. Ascultând poveştile lor, mi-a devenit clar că marea majoritate a celor care semnau pentru noi aveau copii de vârsta noastră de la care ascultaseră opinii diferite. Am vorbit cu oameni în vârstă care mi-au explicat de ce nu semnează: „...pentru că nu aveţi majoritate în Parlament şi degeaba vă agitaţi. Ce o să faceţi? Nu o să faceţi nimic, toţi fură, nimic nu se schimbă în ţara asta“. Argumentau raţional şi erau interesaţi să dialogheze. La polul opus, şi mult mai numeroşi decât prima categorie, erau cei care ne întâmpinau cu furie şi agresivitate, nefiind deloc interesaţi să ne audă sau să comunice cu noi. Mulţi mi-au spus că noi suntem vinovaţi de ceea ce se întâmplă în ţară, că noi i-am provocat pe jandarmi şi noi am făcut haos pe 10 august, noi i-am bătut pe jandarmi, nu invers. Nu suntem cu nimic diferiţi de toţi cei care au vrut puterea, suntem plătiţi de Soros şi nu le spunem noi lor că nu este aşa.

M-a izbit sărăcia locului; am simţit că m-am întors în timp 20 şi ceva de ani, dar nu în satul bunicilor care stăteau calmi la poartă duminicile şi vorbeau între ei şi unde se simţea un spirit comunitar şi o anumită solidaritate şi empatie între oameni. Nicidecum: am avut impresia puternică că fiecare om pe care l-am văzut şi cu care am interacţionat era izolat în universul lui molecular, în care se afla doar el cu sine însuşi, ca într-un coşmar distopic dominat de frică şi ură. Din fericire am întâlnit câteva figuri luminoase, deschise, de obicei de la oameni mai tineri sau la oameni împăcaţi cu ei înşişi şi cu soarta lor.

Cu toate acestea, Smârdioasa m-a izbit prin lipsa de empatie a omenilor faţă de spaţiul lor de locuire, faţă de ei înşişi, faţă de cei de lângă ei şi, mai ales, faţă de animale. Am intrat cu maşina într-un şanţ pentru că eu mă uitam după un câine bezmetic, care alerga speriat de moarte de colo-colo, căutând compania oamenilor, dar fiindu-i frică de ei. L-am văzut alungat, fără niciun motiv, cu un gest plictisit de lehamite şi fără niciun motiv. Câinele pleca şi se reîntorcea, ca într-un cerc vicios, mereu către cel care îl alungase, adulmeca, schelălăia, iar în ochii lui se vedea disperarea singurătăţii şi frica. Nu am văzut nici măcar un om căruia să îi pese de bietul rătăcit înfricoşat. Am văzut cai gârboviţi de muncă, oboseală şi sărăcie, gâini închise în sacoşe de rafie zbătându-se închise fără aer, aruncate direct în praful drumului, aşteptându-şi noul stâpân care era la bere şi mici, după tocmirea cumpărăturilor. Am văzut purcei de lapte înghesuiţi în cuşti, fremătând din urechi, unul peste altul, la fel de înfricoşaţi, cai cărora li se arunca brutal zăbala în gură, obişnuitele animale storcite pe asfalt şi lăsate acolo. Am văzut femei cărora bărbaţii le puneau în cârcă saci de 20 de kg, uitându-se lung, gol şi indiferenţi în zare. Am văzut femei harnice şi îmbătrânite prematur care vindeau vinete cu 1,5 lei, dovlecei cu 2 lei, struguri cu 3 lei şi mi-a fost ruşine de uşurinţa cu care eu arunc măruntul, ca şi cum nu contează.

Oamenii uitaţi de baroneţi şi de Liviu Dragnea, cel care a privatizat un întreg judeţ, au nevoie ca noi să îi acceptăm, să îi iubim, valorizându-i şi redându-le demnitatea. Nu ştiu cum, dar e singura soluţie.

Am văzut oameni arşi de soare şi de vremuri, arşi pe dinăuntru şi m-am cutremurat când un domn în vârsta ne-a spus ferm, fără echivoc: „Nu semnăm nimic, oricum suntem toţi condamnaţi“. Aceasta este ţara lui Dragnea: ţara prafului de pe drum şi a neantului din suflete. Oameni întăriţi în tristeţea disperării transformate în ură prin lipsa speranţei. Nu credeau şi nu cred că ei pot face ceva, că ei pot schimba ceva, prin ei înşişi. Nu am văzut o rază de lumină în ei şi nu am văzut speranţă. M-am tot gândit cât de impenetrabil e mecanismul lor de apărare construit pe frică şi cum se poate găsi o fisură suficient de largă, încât să poată pătrunde aerul libertăţii interioare şi să circule aerisind şi eliminând întunecarea din oameni şi nu am găsit-o. Şi am înţeles de ce: prin umilirea perpetuă, prin sărăcirea fără limite, toţi baronii noştri de mucava le-au luat oamenilor acestora demnitatea. În consecinţă, aceşti ţărani ai noştri, aceşti uitaţi de soartă şi politicieni ne acuză pe noi toţi pentru asta, se simt umiliţi şi de baron şi de noi, cei care vrem să schimbăm România, aproape cu forţa. Sunt dezumanizaţi şi ne urăsc. Sună stupid, dar nu putem ajunge la ei decât prin empatie şi cu iubire, demonizarea părţii adverse prin ură sistematică ne-a adus aici. Oamenii uitaţi de baroneţi şi de Liviu Dragnea, cel care a privatizat un întreg judeţ, au nevoie ca noi să îi acceptăm, să îi iubim, valorizându-i şi redându-le demnitatea. Nu ştiu cum, dar e singura soluţie.