Cu unele excepţii, poate neaşteptat de multe, pe care nu le putem număra, în fruntea cărora se află actualul ministru al Sportului, Gabriela Szabo, majoritatea etnicilor maghiari se dovedeşte a fi o masă de oameni care musteşte de vrajbă împotriva statului român şi de dispreţ adresat locuitorilor săi.

Cum altfel ar putea fi calificat sprijinul solicitat Uniunii Europene de către recidivistul Tokes, cu privire la obţinerea autonomiei Ţinutului (Ne)secuiesc? Nici nu am terminat pedepsirea lui, cu mijloace legale, a altor blasfemii la adresa României (ex. Cazul „Steaua României”), pe care le-a comis până acum, iar preoţelul o ia de la capăt.

Este acelaşi personaj care cere ca Transilvania să fie ”protectorat” al Ungariei şi este în pragul infarctului când se sărbătoreşte Ziua Naţională a României, pe care o declară zi de doliu, pur şi simplu. Lista faptelor sale antiromâneşti este mult mai mare.

Ce simte românul în suflet când vede iar o armată de oameni care folosesc steagurile secuieşti pe post, uneori, de bâte, apoi vociferează şi poartă lozinci care cer plecarea românilor din propria ţară?

Ce ar trebui să facă românii care constată cu stupefacţie că pe meleagurile noastre vine din nou şeful unei găşti extremiste din Ungaria, cunoscută sub numele de Jobbik, care proferează grave insulte la adresa lor?

Apoi, cum trebuie să reacţioneze românii când observă că UDMR cere din nou, şi obţine, Ministerul Culturii, cu ajutorul căruia etnicii maghiari pot obţine prin retrocedare, ca urmare a unor falsuri istorice, numeroase instituţii culturale, muzee etc., în virtutea Legii 247/2005, promulgată de actualul preşedinte, când avea nevoie de sprijinul politic maghiar? Oare conţinutul acestei legi nu ar putea să facă parte dintr-un film serial intitulat „Cum ne-am vândut ţara?”

În timp ce Transilvania este vândută la metru pătrat, iar reprezentanţii etnicilor unguri taie de zor pădurile munţilor noştri (era vorba şi de o reformă în silvicultură, care să pună capăt acestui jaf uriaş, s-a încheiat?), noi ne îmbrăţişăm cu UDMR-ul până la sufocare, a noastră, nu a lor.

Şi atunci, în această situaţie care pare fără ieşire şi sfârşit, ce fac românii noştri, cum se manifestă? Mai avem sindicate? Nu cred. Cine le mai vede, cine le mai aude? Aflu că liderii respectivi au afacerile lor, unele de-a dreptul necurate, dar autorităţile tac, sau închid cel puţin un ochi, cu vorbe şoptite în urechile posibililor răzvrătiţi: ”Vă rog să nu ne deranjaţi”.

Răspuns la întrebarea anterioară: românii ridică din nişte umeri pleoştiţi şi se uită în sus către vârful politicii dâmboviţene. La preşedinte, la premier, precum şi la alţii de prin jurul lor, să vadă ce fac ei, cum reacţionează la asemenea umilinţe. De data aceasta, inspirat, preşedintele ia cuvântul şi spune ferm: „Cer emiterea unui act normativ care să interzică prezenţa extremiştilot din „Jobbik ” pe teritoriul României”.

A mai spus ceva asemănător, în absenţa premierului plecat în concediu, şi în august 2013 (art. „Cazul Jobbik. Ce trebuia să facă preşedintele, să tacă?”), atunci când extremiştii maghiari au jucat iarăşi ţonţoroiul pe pământ transilvan. El a spus, tot el a auzit. Românii nu l-au ascultat deoarece erau prinşi cu spectacolul oferit de lupta primilor oameni în stat pentru putere, zi de zi şi minut de minut, iar maghiarii ştiau că preşedintele le este un bun prieten şi nu are rost să-l mai bage în seamă.

Astfel, maghiarii şi-au văzut mai departe de jocurile şi planurile lor, frecându-şi palmele cu satisfacţie în legătură cu faptul că preşedintele şi premierul, apoi preşedintele şi Parlamentul s-au încleştat din nou în luptele lor greco-române fără sfârşit, lăsându-i pe toţi vereştoii să-şi facă de cap în linişte şi pace. Această situaţie continuă până în zilele noastre, şi nu suntem siguri că se va termina vreodată.

Este adevărat, cu o jumătate de gură, dl. Hunor a afirmat că cei de la Jobbik nu trebuiau să vină etc. Nu putea chiar el să spună altfel, dar a putut Gyorgy Frunda (mai e consilierul premierului?) să declare că nu e posibilă interzicerea extremiştilor în România etc., care tot în numele UDMR a vorbit. Aşadar, cine conduce, de fapt, UDMR-ul, şi din ce loc?

P.S.: După publicarea articolului „Vin turcii” vs. „Vin ungurii” l-am supărat, printre alţii, pe scriitorul Peter Demeny, care îmi dă o replică palidă într-un articol cu piper, dar fără sare, intitulat „Nălucile inepţiei...”. Dacă ne referim la inepţii, iată una susţinută de P.D.: formularea ”statul naţional unitar”, la români, este ”ridicolă şi anacronică”. O fi la alţii, la noi – nu, Peter baci, cu accent pe ”i”. O altă supărare a domniei sale este legată de faptul că noi nu îi cunoaştem şi apreciem bine pe ungurii noştri dragi, că ei nu sunt cu toţii la fel ca cei obsedaţi de Trianon, de Avram Iancu etc. Aici, are dreptate, îl înţeleg. Ca să vadă că îi cunoaştem bine, să citească şi articolul prezent, inspirat doar din realitate, apoi să intre în pielea unui român. Este adevărat că nu toţi sunt la fel. După mine, Gabrielei Szabo i-aş ridica o statuie (dacă rămâne ca acum, nemodificată din cauza politicii), iar pe Csibi Barna l-aş băga în puşcărie. Recunosc, statul român nu face nimic din cele două, dar ia UDMR la guvernare pentru realizarea unei blestemate de majorităţi.

În încheiere, dacă sintagma „vin ungurii” deranjează, atunci renunţăm la această formulare, cu precizarea că etnicii maghiari, într-un număr pe care nu îl cunosc exact, nu vin de nicăieri, ei sunt printre noi şi sapă la rădăcina fiinţei româneşti cu o râvnă foarte greu de stăvilit, având în vedere şi faptul că politicenii români(!) îi ajută să o facă. Măcar la judecata de apoi a istoriei, aceşti politicieni vor da socoteală.